Da, stiu, suna foarte tragic.
Ai mei, toti patru - au plecat in vacanta. Mama, adica eu, are concert pe 5 mai, apoi pe 7, apoi pe 9 si tot asa, situatie care se cere studiata serios.
De doua zile sunt singura si abia acum am gasit puterea sa scriu.
Nu credeam ca despartirea de copilul pe care l-am hranit din propria mea fiinta si, se pare, cu tot ce imi mai ramasese din suflet, in ultimul an si vreo 10 luni, va durea atat de tare.
Cuvintele sunt prea seci. Am noroc cu muzica. Cu toate astea ma intreb, o data cu valurile de dor care vin si trec si vin iar, daca se merita sa dai chiar si numai o clipa de iubire pentru altceva (egal ce, vanitate, pasiune, toate desertaciunile astea).
Raspunsul e, de fiecare data, la fel de inexpresiv si sadic: NU!! NU SE MERITA!!
Dar ei sunt la mai mult de 1000 km distanta.
De zece ori pe zi imi vine, la modul serios, sa ma urc in masina, sau in tren, sau in avion, si sa ma duc dupa ei. De ce nu o fac, e alta poveste. In episodul viitor.
Mi-e dor de tine, Ioana, de manutele tale, de ochii tai, de felul in care iti asezai incet obrajorul pe pieptul meu si ma mangaiai. Mi-e dor de bucuria ta cand ma gaseai prin casa.
Somn usor - macar ne intalnim in vis.
...
