Astăzi am fost martora unui moment care nu ar trebui să existe pe lumea asta, și tocmai pentru că există îmi iau inima în dinți să scriu câteva cuvinte despre el.
Băiatul de 15 ani al unei cunoștințe a murit.
N-am știut inițial din cauza cărei boli, am fost șocați cu toții când am auzit, am presupus că avea cancer sau altceva foarte grav, am mers la comemorarea dinaintea înmormântării. Fusesem rugați să nu aducem nimic, să nu venim în doliu. Doar să venim, pur și simplu, să ne aducem pe noi.
Când am ajuns, muzica începuse deja în sala cu scaune roșii. Pe mijloc se desfășura un covor, tot roșu, sângeriu, până la urna din față, unde erau multe lumânări și, pe ecran, o poză.
Muzica era hard rock. Melodiile lui preferate. În sală, majoritatea erau adolescenți, colegii lui de clasă.
La a doua melodie am simțit că nu mai pot ramâne acolo, și am făcut un efort de voință să mă stăpânesc și să rămân.
După câteva cuvinte introductive, a venit în față mama. Nu știu cum de mai stătea în picioare, nu știu cum a avut putere să țină speech-ul.
A mulțumit celor prezenți că au venit, și a vrut să le spună, celor care nu știau, cauza morții fiului ei.
...băiatul ei suferea de o formă de schizofrenie. Auzea voci, avea coșmaruri, avea o depresie foarte puternică. Vocile îi spuneau să își facă rău. Nu a mai suportat, nu a vrut să ajungă să îi rănească și pe alții. Deci a decis să își ia viața. A lăsat un bilet în limba engleză, once upon a time, there was a boy who had everything he wanted, but he was not happy. Și s-a hotărât să facă ce a făcut. Și ultimul lui cuvânt a fost: în sfârșit!...
Și nu mai știu ce a zis. Îmi aduc aminte că au urmat poze cu băiatul, într-un slide show, pe fundalul unor melodii foarte hard rock, una dintre ele având un refren obstinat cu „mama, we all go to hell” și tot așa. La un moment dat, vocile suprapuse și acompaniamentul instrumental erau atât de groaznice (cel puțin pentru mine), mai ales pe fondul de durere și de șoc în care ne aflam cu toții, încât faptul că mama s-a ridicat de pe scaun și a leșinat nu a mai surprins pe nimeni.
Copiii din sală încercau să fie curajoși. Mulți nu reușeau și ieșeau plângând. Printre ei, mulți aveau haine negre, tăiate, pantofi înalți, cu ținte, modele care semănau cu lanțuri sau oase.
Mi-am adus aminte scurt de tinerețile mele depărtate, în care aveam 13-14 ani și mă uitam de departe, cu multă curiozitate și respect, la rockerii care se strângeau seara la „oase”, lângă Teatrul dramatic în parc.
Mi s-a oprit un nod mare de tot în gât.
Și ca să nu mai vorbesc în dodii, trec la subiect: este groaznic și se întâmplă.
Depresia este o boală care nu are voie să fie minimalizată.
Iar anumite tipuri de muzică, în unii oameni, DUC LA DEPRESIE, susțin depresia, nenorocesc creierul când sunt ascultate prea mult.
Nu sunt o fanatică a clasicismului, am și eu preferințele mele din repertoriul de toate culorile sonore și da, recunosc, îmi plac unele lucruri de la Metallica, da, am ascultat, de voie, de nevoie, și Night core și da, mi-e tare teamă de efectul sunetelor ălora tari, nemiloase, amestecate și crude, pe versuri de o franchețe și o disperare rece, cu care copiii noștri se obișnuiesc, cresc, și unii dintre ei pășesc în moarte.
Nu știu dacă a fost întâi acea muzică, care a provocat anumite stări, sau stările alea și boala au cerut și s-au regăsit într-o anumită muzicâ. Știu doar ce am văzut, și am auzit, și nu-ți mai folosesc la nimic toată afacerea și banii dacă al tău copil moare. Nu mai ai suflu, nu mai ai nimic.
Vă rog - puneți copiilor muzică clasică. Măcar un pic. Ajută la depresie. Ajută creierului. Ajută sufletului. Și în timp ce sună ușor în marginea camerei, hai să ne jucăm cu copiii noștri. Hai să plantăm împreună niște flori, să spălăm o chiuvetă, să facem un tort, să vizităm un bătrân, nu știu, niște lucruri care să ne aducă fizic mai aproape de lumea asta care poate fi și frumoasă. Momentele astea sunt tot ce avem.
Copiii sunt atât de sensibili. Ca și noi când eram ca ei. Nu-i lăsați atât de mult în compania chimicalelor auditive și ale violenței imaginare. Am văzut manga și filme de groază pentru copii și nu credeam că ai mei ar putea fi interesați de așa ceva. Uite că sunt, pentru că e mărul incitant. Ca tehnologia pe care o poți folosi într-un fel sau altul. Să înveți sau să te obișnuiești. Să ajuți sau să te distrugi.
Acesta este un articol ca să îmi aduc aminte. Îi iubim, atât de mult. Facem tot ce știm mai bine. Uneori nu e deajuns. Uneori, însă, mai putem face ceva.
Puneți copiilor muzică clasică. Îi ajutați să zboare.
Mulțumesc.
Băiatul de 15 ani al unei cunoștințe a murit.
N-am știut inițial din cauza cărei boli, am fost șocați cu toții când am auzit, am presupus că avea cancer sau altceva foarte grav, am mers la comemorarea dinaintea înmormântării. Fusesem rugați să nu aducem nimic, să nu venim în doliu. Doar să venim, pur și simplu, să ne aducem pe noi.
Când am ajuns, muzica începuse deja în sala cu scaune roșii. Pe mijloc se desfășura un covor, tot roșu, sângeriu, până la urna din față, unde erau multe lumânări și, pe ecran, o poză.
Muzica era hard rock. Melodiile lui preferate. În sală, majoritatea erau adolescenți, colegii lui de clasă.
La a doua melodie am simțit că nu mai pot ramâne acolo, și am făcut un efort de voință să mă stăpânesc și să rămân.
După câteva cuvinte introductive, a venit în față mama. Nu știu cum de mai stătea în picioare, nu știu cum a avut putere să țină speech-ul.
A mulțumit celor prezenți că au venit, și a vrut să le spună, celor care nu știau, cauza morții fiului ei.
...băiatul ei suferea de o formă de schizofrenie. Auzea voci, avea coșmaruri, avea o depresie foarte puternică. Vocile îi spuneau să își facă rău. Nu a mai suportat, nu a vrut să ajungă să îi rănească și pe alții. Deci a decis să își ia viața. A lăsat un bilet în limba engleză, once upon a time, there was a boy who had everything he wanted, but he was not happy. Și s-a hotărât să facă ce a făcut. Și ultimul lui cuvânt a fost: în sfârșit!...
Și nu mai știu ce a zis. Îmi aduc aminte că au urmat poze cu băiatul, într-un slide show, pe fundalul unor melodii foarte hard rock, una dintre ele având un refren obstinat cu „mama, we all go to hell” și tot așa. La un moment dat, vocile suprapuse și acompaniamentul instrumental erau atât de groaznice (cel puțin pentru mine), mai ales pe fondul de durere și de șoc în care ne aflam cu toții, încât faptul că mama s-a ridicat de pe scaun și a leșinat nu a mai surprins pe nimeni.
Copiii din sală încercau să fie curajoși. Mulți nu reușeau și ieșeau plângând. Printre ei, mulți aveau haine negre, tăiate, pantofi înalți, cu ținte, modele care semănau cu lanțuri sau oase.
Mi-am adus aminte scurt de tinerețile mele depărtate, în care aveam 13-14 ani și mă uitam de departe, cu multă curiozitate și respect, la rockerii care se strângeau seara la „oase”, lângă Teatrul dramatic în parc.
Mi s-a oprit un nod mare de tot în gât.
Și ca să nu mai vorbesc în dodii, trec la subiect: este groaznic și se întâmplă.
Depresia este o boală care nu are voie să fie minimalizată.
Iar anumite tipuri de muzică, în unii oameni, DUC LA DEPRESIE, susțin depresia, nenorocesc creierul când sunt ascultate prea mult.
Nu sunt o fanatică a clasicismului, am și eu preferințele mele din repertoriul de toate culorile sonore și da, recunosc, îmi plac unele lucruri de la Metallica, da, am ascultat, de voie, de nevoie, și Night core și da, mi-e tare teamă de efectul sunetelor ălora tari, nemiloase, amestecate și crude, pe versuri de o franchețe și o disperare rece, cu care copiii noștri se obișnuiesc, cresc, și unii dintre ei pășesc în moarte.
Nu știu dacă a fost întâi acea muzică, care a provocat anumite stări, sau stările alea și boala au cerut și s-au regăsit într-o anumită muzicâ. Știu doar ce am văzut, și am auzit, și nu-ți mai folosesc la nimic toată afacerea și banii dacă al tău copil moare. Nu mai ai suflu, nu mai ai nimic.
Vă rog - puneți copiilor muzică clasică. Măcar un pic. Ajută la depresie. Ajută creierului. Ajută sufletului. Și în timp ce sună ușor în marginea camerei, hai să ne jucăm cu copiii noștri. Hai să plantăm împreună niște flori, să spălăm o chiuvetă, să facem un tort, să vizităm un bătrân, nu știu, niște lucruri care să ne aducă fizic mai aproape de lumea asta care poate fi și frumoasă. Momentele astea sunt tot ce avem.
Copiii sunt atât de sensibili. Ca și noi când eram ca ei. Nu-i lăsați atât de mult în compania chimicalelor auditive și ale violenței imaginare. Am văzut manga și filme de groază pentru copii și nu credeam că ai mei ar putea fi interesați de așa ceva. Uite că sunt, pentru că e mărul incitant. Ca tehnologia pe care o poți folosi într-un fel sau altul. Să înveți sau să te obișnuiești. Să ajuți sau să te distrugi.
Acesta este un articol ca să îmi aduc aminte. Îi iubim, atât de mult. Facem tot ce știm mai bine. Uneori nu e deajuns. Uneori, însă, mai putem face ceva.
Puneți copiilor muzică clasică. Îi ajutați să zboare.
Mulțumesc.
