Postarea aceasta suna stramb. Ca o oglinda curbata. Vad si scriu distorsionat. Apelez la simtul D-voastra uman pentru a-mi intelege lipsa de coerenta si rupturile de stil.
Astazi Biserica Ortodoxa Romana din Viena arata altfel. Oamenii din ea erau atat de cunoscuti, dar ii vazusem ultima data in alt decor. Mai aproape sau mai departe.
In primul rand, lipsea pianul Mihaelei. Ea era in fata noastra, in tabloul cu mov, luminat de patru faclii, rasarite din doi colaci impletiti (unul romanesc, unul bulgaresc), dintr-o coliva cu cruce, langa flori, si umbrit de lacrimile mamei sale, ale fetitei sale.
Muzica psaltica, randuiala parastasului. Im costum negru. S-au nimerit a fi acolo doi studenti teologi. Frumos cantau.
Si iarasi sentimentul acela de nepotrivire, de neincredere. Sa ajungi sa faci coliva si colac - cui? Mihaelei? E o gluma. Proasta.
Oamenii astia.
"...desertaciune sunt toate. Cand castigam lumea, in groapa ne salasluim...."
Ce cauta camerele de filmat aici? Cum sa cant fara sa imi tremure vocea? Ok, e o zi ca oricare alta. Sau nu e. Nu ma mai gandesc.
Si se termina. Ramane predica - parintele Nicolae Dura vorbeste si oamenii plang. Dupa intrebarea sensului disparitiei unui om atat de tanar, am pierdut sirul. Imi pare rau. Mi-au ramas expresia fetei, tonul si ritmul vorbei, efectul asupra oamenilor.
Vorbeste (si plange) impresara Mihaelei, Andreea Butucariu. Ceva imi atrage atentia din cuvintele ei, in mod deosebit: Mihaela e cea care ne-a ajutat pe noi. Cu muzica si felul ei de a fi.
Ultimele cuvinte i le adreseaza Stefaniei. Ii spune ca mama ei ii este alaturi, ii va fi mereu alaturi si o va ajuta cu iubirea ei. Nevazuta.
Sunt o multime de muzicieni in jur, si nu numai. Celista argentiniana Sol Gabetta , cu care urma turneul in Brazilia, in septembrie. Isi pregateste instrumentul; langa ea Patricia Kopatchinskaia, violonista din Moldova, partenera de duo a Mihaelei de-o viata. De-o viata in Viena. Clarinet, viola, inca o vioara. Canta si plang. Plang si canta. Rupta din timp si spatiu, formatia ar putea fi imaginata oriunde se face muzica la cel mai inalt nivel. Clarinetul sopteste intr-un pianissimo atat de delicat, coordonarea e atat de perfecta - zici ca oamenii au fost dintotdeauna un grup cameral.
Dar nu suntem la Konzerthaus, chiar daca intendantul de la Konzerthaus - una din cele doua "cele mai mari" sali de concert din Viena, e acolo, in public. Bernhard Kerres . Apoi reprezentantul de la Döblinger, etc etc etc
Vorbeste ambasadoarea Romaniei. Nu cred ca am vazut-o / auzit-o pana acum asa de trista.
Profesorul vienez al Mihaelei, dl. Heinz Medjimorec, care o considera aproape fata lui; multi, multi colegi de universitate si de podium. Romani si straini. Oameni.
La sfarsit impartim vin, coliva, paine, cozonac. Nu prea ne e foame, de fapt.
Nu stiu cum de mai sta mama Mihaelei in picioare. Cum mai poate da mana cu cei care au venit. Sta si primeste condoleante. Marturiseste ca nu-i mai vede prea bine pe cei care vin sa ii dea mana, sa ii spuna doua cuvinte.
Greu se imprasite oamenii. Nimeni nu vrea sa plece, parca. In biserica, afara, pe trepte. In fata bisericii.
Toti se intereseaza, soptit, despre Stefania. Cum ii merge, cum am putea sa o ocrotim un pic, ce se va intampla. Cu mult bun simt. Sunt multi care au copii, unde poate merge sa se joace. La toamna va merge la scoala. " sa fim impreuna, uniti, ca sa o putem ajuta sa creasca ocrotita", spune Patricia. In momentul asta nu (numai) banii conteaza, ci mai ales oamenii.
Cred ca oamenii exista. Mihaela a avut prieteni buni. Firea ei i-a selectionat cu grija, poate instinctiv, si acum sunt langa ea.
Cand am vazut-o deaproape pe Stefania, cand i-am vazut privirea in biserica, n-am mai putut sa ma apropii cu sarutul pe care i l-as fi dat. Era in stare de soc.
Cu toate acestea, la sfarsit, cand eram afara, au mai gasit-o cativa copii, a zambit un pic - pana la urma alergau si radea.
Mi-am dat seama, atunci, ca uitasem un lucru esential: ea e fetita Mihaelei. Si asta se vede. E frumoasa, curajoasa, puternica - asta se simte. Se vede ca a fost iubita, se vede temperamentul cu care i-au fost spuse povesti, glume, se vede cum se rezolvau problemele.
[Cu curaj, cu atitudinea Toccatei de Constantinescu. Le rezolvam noi si pe astea. Ca la Steinhardt: "o sa intru in ei ca un tanc", varianta pe care o prezinta in Jurnalul fericirii cand afla ca o sa-l ia securitatea.] O sa supravietuiesc. O sa?
Sicriul va pleca in seara asta spre Bucuresti.... noi am plecat acasa... Mihaela a plecat... tabloul nu mai era.
N-am fost in stare sa indrept masina direct spre autostrada.
Am ramas, am sunat o prietena - oare cum a trecut atata timp? Cum de ne-am revazut abia la parastas?
Imi pun intrebarea daca avem, cati dintre noi, si pe cine, sa se mobilizeze cand nu mai suntem? Si de ce?
Cate platitudini. Jurnalism de duzina. Sa sterg?
Nu sterg. Pentru ca m-a impresionat tremurul usor al respiratiilor de astazi dupa amiaza. Toti am fost acolo cautand pe cineva. Nu am gasit-o, dar ne-am (re)gasit unul pe altul. Nu mai erau titluri, premii, diplome, ranguri, erau oameni, mai micuti sau mai inalti, imbracati cu hainele bune, din pacate negre.
Fara show-ul cu care ne-am obisnuit. Poate ca nu ne-am obisnuit chiar toti. Poate nu e incurabil.
Restul... e tacere
Astazi Biserica Ortodoxa Romana din Viena arata altfel. Oamenii din ea erau atat de cunoscuti, dar ii vazusem ultima data in alt decor. Mai aproape sau mai departe.
In primul rand, lipsea pianul Mihaelei. Ea era in fata noastra, in tabloul cu mov, luminat de patru faclii, rasarite din doi colaci impletiti (unul romanesc, unul bulgaresc), dintr-o coliva cu cruce, langa flori, si umbrit de lacrimile mamei sale, ale fetitei sale.
Muzica psaltica, randuiala parastasului. Im costum negru. S-au nimerit a fi acolo doi studenti teologi. Frumos cantau.
Si iarasi sentimentul acela de nepotrivire, de neincredere. Sa ajungi sa faci coliva si colac - cui? Mihaelei? E o gluma. Proasta.
Oamenii astia.
"...desertaciune sunt toate. Cand castigam lumea, in groapa ne salasluim...."
Ce cauta camerele de filmat aici? Cum sa cant fara sa imi tremure vocea? Ok, e o zi ca oricare alta. Sau nu e. Nu ma mai gandesc.
Si se termina. Ramane predica - parintele Nicolae Dura vorbeste si oamenii plang. Dupa intrebarea sensului disparitiei unui om atat de tanar, am pierdut sirul. Imi pare rau. Mi-au ramas expresia fetei, tonul si ritmul vorbei, efectul asupra oamenilor.
Vorbeste (si plange) impresara Mihaelei, Andreea Butucariu. Ceva imi atrage atentia din cuvintele ei, in mod deosebit: Mihaela e cea care ne-a ajutat pe noi. Cu muzica si felul ei de a fi.
Ultimele cuvinte i le adreseaza Stefaniei. Ii spune ca mama ei ii este alaturi, ii va fi mereu alaturi si o va ajuta cu iubirea ei. Nevazuta.
Sunt o multime de muzicieni in jur, si nu numai. Celista argentiniana Sol Gabetta , cu care urma turneul in Brazilia, in septembrie. Isi pregateste instrumentul; langa ea Patricia Kopatchinskaia, violonista din Moldova, partenera de duo a Mihaelei de-o viata. De-o viata in Viena. Clarinet, viola, inca o vioara. Canta si plang. Plang si canta. Rupta din timp si spatiu, formatia ar putea fi imaginata oriunde se face muzica la cel mai inalt nivel. Clarinetul sopteste intr-un pianissimo atat de delicat, coordonarea e atat de perfecta - zici ca oamenii au fost dintotdeauna un grup cameral.
Dar nu suntem la Konzerthaus, chiar daca intendantul de la Konzerthaus - una din cele doua "cele mai mari" sali de concert din Viena, e acolo, in public. Bernhard Kerres . Apoi reprezentantul de la Döblinger, etc etc etc
Vorbeste ambasadoarea Romaniei. Nu cred ca am vazut-o / auzit-o pana acum asa de trista.
Profesorul vienez al Mihaelei, dl. Heinz Medjimorec, care o considera aproape fata lui; multi, multi colegi de universitate si de podium. Romani si straini. Oameni.
La sfarsit impartim vin, coliva, paine, cozonac. Nu prea ne e foame, de fapt.
Nu stiu cum de mai sta mama Mihaelei in picioare. Cum mai poate da mana cu cei care au venit. Sta si primeste condoleante. Marturiseste ca nu-i mai vede prea bine pe cei care vin sa ii dea mana, sa ii spuna doua cuvinte.
Greu se imprasite oamenii. Nimeni nu vrea sa plece, parca. In biserica, afara, pe trepte. In fata bisericii.
Toti se intereseaza, soptit, despre Stefania. Cum ii merge, cum am putea sa o ocrotim un pic, ce se va intampla. Cu mult bun simt. Sunt multi care au copii, unde poate merge sa se joace. La toamna va merge la scoala. " sa fim impreuna, uniti, ca sa o putem ajuta sa creasca ocrotita", spune Patricia. In momentul asta nu (numai) banii conteaza, ci mai ales oamenii.
Cred ca oamenii exista. Mihaela a avut prieteni buni. Firea ei i-a selectionat cu grija, poate instinctiv, si acum sunt langa ea.
Cand am vazut-o deaproape pe Stefania, cand i-am vazut privirea in biserica, n-am mai putut sa ma apropii cu sarutul pe care i l-as fi dat. Era in stare de soc.
Cu toate acestea, la sfarsit, cand eram afara, au mai gasit-o cativa copii, a zambit un pic - pana la urma alergau si radea.
Mi-am dat seama, atunci, ca uitasem un lucru esential: ea e fetita Mihaelei. Si asta se vede. E frumoasa, curajoasa, puternica - asta se simte. Se vede ca a fost iubita, se vede temperamentul cu care i-au fost spuse povesti, glume, se vede cum se rezolvau problemele.
[Cu curaj, cu atitudinea Toccatei de Constantinescu. Le rezolvam noi si pe astea. Ca la Steinhardt: "o sa intru in ei ca un tanc", varianta pe care o prezinta in Jurnalul fericirii cand afla ca o sa-l ia securitatea.] O sa supravietuiesc. O sa?
Sicriul va pleca in seara asta spre Bucuresti.... noi am plecat acasa... Mihaela a plecat... tabloul nu mai era.
N-am fost in stare sa indrept masina direct spre autostrada.
Am ramas, am sunat o prietena - oare cum a trecut atata timp? Cum de ne-am revazut abia la parastas?
Imi pun intrebarea daca avem, cati dintre noi, si pe cine, sa se mobilizeze cand nu mai suntem? Si de ce?
Cate platitudini. Jurnalism de duzina. Sa sterg?
Nu sterg. Pentru ca m-a impresionat tremurul usor al respiratiilor de astazi dupa amiaza. Toti am fost acolo cautand pe cineva. Nu am gasit-o, dar ne-am (re)gasit unul pe altul. Nu mai erau titluri, premii, diplome, ranguri, erau oameni, mai micuti sau mai inalti, imbracati cu hainele bune, din pacate negre.
Fara show-ul cu care ne-am obisnuit. Poate ca nu ne-am obisnuit chiar toti. Poate nu e incurabil.
Restul... e tacere
