26 noiembrie 2014

În ultima jumătate de oră m-am ocupat cu primele trei pagini din preludiul în sol minor de Rachmaninov, op.23 nr.5. Un fel de terapie.

Ajungând pe pagina a 4-a, tensiunea crește și toată durerea reținută până atunci, toate întrebările se strâng ca fire într-un mănunchi, se concentrează și e imposibil să mai reții ceva în tine.
De obicei mă întrebam, într-un moment muzical ca ăsta, cum pot să fac mai bine ca să ating acel punct culminant cât mai elocvent, cât mai sincer, cu cât mai mult suflet, cu cât mai multă tensiune posibilă. Mă simțeam datoare. Întotdeauna am presupus că acei artiști adevărați, pe care îi admir atât de mult, n-au nicio problemă cu punctele astea culminante. Inutil să accentuez că strădania suna forțat, căutat, sau cel puțin cu o umbră de nemulțumire de sine.

Astăzi, acum, a trebuit să îmi întrerup studiul ca să scriu asta. Pentru că am realizat, fără să vreau, că mai există o posibilitate pe lânga punctul acela culminant: ca el, de fapt, să nu existe decât în imaginația și în așteptarea mea. Ca Rachmaninov să nu fi presupus acolo vreo transcendere pe vreo treaptă superioară, să nu fi ajuns la vreo iluminare extraordinară, să nu fi sugerat vreo soluție universală, filosofică, de ieșire din durere, din întrebare, din conglomeratul ăsta care te mâna din urmă și n-are niciun sens.
(wait a minute, să nu considerați că m-am facut, mai nou, nihilistă - doar că nu vreau să intru acum în detalii despre cum se potrivesc, la un moment dat, lucrurile)

Este cât se poate de posibil ca Rachmaninov să fi aratat doar banalul - și atât de durerosul fapt - că ai nevoie de multă putere și prezență de spirit pentru a merge pe valul unei situații care se concentrează, se ridică, și să nu aștepți nicio rezolvare. Care situație nu poate avea rezolvare, care se dizolvă, poate, fără să se piardă; care există și pe urmă nu mai există; care nu e decât viața. Creștere, concentrare, bucurie, durere, viață, trecere, viață.

Din câte îmi aduc aminte, același sentiment se regăsește, parțial, în vorbele pe care Hesse le-a pus în Siddharta.

Și iar mă minunez de rolul de oglindă al artei, al muzicii în general, în timpurile în care nu ai nicio problemă. Arta e acolo, te face să îți pui intrebări. Poate, dacă ești sensibil sau predispus, ai și un katharsis. Daca nu, ai o senzație de plăcere, respectiv de neplăcere, fizică sau intelectuală. Îți face bine, dormi mai bine, te faci mai deștept, mai cultivat. Faci un duș. Lucruri normale, dovedite științific. O, da, benefice și pentru societate. Economie culturală.

În schimb, când apare catastrofa, când lumea se năruie în jurul tău și nu mai întelegi nimic, când ești redus la bătăile unei inimi pe care o simți undeva, în zona pieptului, pe lânga aparatul care aproape nu mai poate respira și unde doare cum nu credeai că ești în stare să te doară vreodată, îți dai seama că arta nu mai e oglindă. Ci e însăși respirația ta, e ca și cum durerea a fost piesa secretă, care face click, dintr-o mașinarie care s-a pus în mișcare și dă drumul la niște forțe enorme, prin albii vechi, uitate, care curăță, curg, și iau totul cu ele.

Am scris azi cu diacritice.

Mă reîntorc la pian.

PS preludiul, după părerea mea în cea mai bună interpretare cu Sviatoslav Richter:

https://www.youtube.com/watch?v=d_Eboj3aWak

Somn usor!

Buna dimineata!

Acum trei zile am avut un concert, intr-o locatie cu oameni minunati si multa natura.

Unii dintre ascultatori erau muzicieni, altii nu; unii nu mai fusesera niciodata pana atunci la un concert de muzica clasica, altii merg regulat. Pe scurt, o varietate de oameni si suflete.

Dat fiindca ne aflam cu totii in aceeasi statiune si ne cunosteam, intre timp, destul de bine, am avut surpriza (foarte placuta) sa fiu oprita a doua zi dimineata, inaintea gimnasticii matinale, din pas in pas cu expresia: "Adriana, ce bine am dormit azi noapte!" Sau: "ce somn bun si linistit am avut dupa concert", respectiv "de mult nu am mai dormit asa de bine", "am visat!!" si altele de genul acesta. Hm, deci muzica clasica ascultata seara favorizeaza calitatea somnului! (ma rog, cel putin publicului, pentru ca artistul acumuleaza prea multa andrenalina ca sa fie favorizat din punctul asta de vedere...)

Cum spiritul stiintific ma gadila zilele astea mai mult decat de obicei, mi-a venit ideea ad-hoc sa pregatesc un chestionar si sa ma folosesc la maximum de aceasta situatie intr-adevar extraordinara: unde mai gasesc eu aproape tot publicul unui concert a doua zi dupa eveniment, ca sa il intervievez cum a dormit, ce parere are despre diverse aspecte ale concertului si despre muzica in general?

Am compus - probabil in cea mai rapida varianta din viata mea de pana acum - vreo 30 de intrebari, inspirata de cartile sociologice pe care, din fericire, le aveam la mine, si treci la treaba.

Oamenii au fost iarasi extrem de draguti, s-au obisnuit cu mine si cu laptopul cel gri alergand pe coridoare, intre o sesiune de sport, masa, terapie fizica, bai alternante si alte minuni. Mi-au dat interviuri peste interviuri - oameni intre 23 si 92 de ani mi-au raspuns cu drag la semi-standardizate.

Bineinteles ca evaluarea o voi face cand ajung acasa, la Viena, cu ajutorul institutului nostru de statistica si al programelor speciale, pentru a vedea si corelatiile care sunt, poate, cele mai interesante.

O prima concluzie am tras deja: din 31 de oameni intervievati, 28 - deci 90%!! - au dormit semnificativ mai bine dupa concert, iar ceilalti 3 - 10% - au dormit la fel de bine ca de obicei. Vorbim aici despre persoane care se trezesc de obicei de mai multe ori pe noapte, sau sufera de insomnie - care au remarcat singure ca s-au trezit abia dimineata si nu le venea sa creada.

Care este ecoul activitatii de cercetare dupa trei zile? Dupa interviuri, le-am explicat aproape tuturor ca le-am facut pentru a stabili o legatura intre concertul live de muzica clasica si calitatea somnului.

Drept pentru care multi m-au rugat sa le fac o lista cu ce piese le-as recomanda sa asculte seara, inainte de culcare, in speranta ca somnul le va fi mai lin si mai bun.

Ma tin de cuvant si iata lista cu recomandari, de data asta mai scurta, dar cu timpul o voi largi (cu drag).

Recomandarile care urmeaza reprezinta parerea mea si nu un rezultat al vreunei cercetari stiintifice oficiale :)

SEARA, pentru un somn lin:

- Johann Sebastian BACH: probabil orice. Recomandari:
Muzica pentru pian:

• Preludiul in Do Major, Clavecinul bine temperat, cartea 1, de exemplu in interpretarea lui Gulda
• Preludiul si fuga in mi bemol minor, Clavecinul bine temperat, cartea 1, de ex. cu Patricia Hase, dar cel mai bine cu Sviatoslav Richter
• de fapt, toate preludiile si fugile lui Bach :)
• Aria in Re major, daca se poate cu Friedrich Gulda
• din Concertul italian, partea a 2-a, cu Glenn Gould 
• Choral "Ich ruf zu Dir, Herr Jesus Christ", cu Grigorji Sokolov
• Choral "Jesus bleibet meine Freude"daca se poate cu Dinu Lipatti
• Variatiunile Goldberg (Goldberg Variations), de exemplu in interpretarea lui Glenn Gould sau a lui Alexis Weissenberg

Muzica de camera sau pentru orchestra, cu sau fara solisti:

• Concertul pentru 4 piane si orchestra, BW 1065 (de exemplu genial cu Argerich/Kissin/Levine/Pletnev: http://www.youtube.com/watch?v=4_pbxdfwi7Y  )
• Pasiunea dupa Matei (Matthäus Passion, de exemplu: cu Harnoncourt )

Alte piese din concert (pentru un somn mai romantic):

• Bach / Gounod: Ave Maria, cu Maria Callas
• Frederick Chopin: Nocturna in do diez minor, opus postum, cu mine :)
• tot Chopin: Preludiul picaturilor de ploaie, cu Martha Argerich
• Ceaikovski: Lacul lebedelor

Orice ati asculta, incepeti si incheiati cu Bach - este, de altfel, foarte bun si in stimularea oricarei activitati de concentrare, in stimularea inteligentei, regleaza respiratia si functiile corpului, ce mai, un medicament minune :)

Intr-o postare urmatoare voi recomanda si cate ceva pentru auditia de dimineata.

Cu drag,

a voastra Adriana

Muzica, iarasi muzica

Astazi am primit o surpriza care mi-a adus aminte de niste clipe aparte, petrecute in 2011 la Brasov.

Le-am numit "aparte" pentru ca cele doua saptamani care au cuprins pregatirea intensiva a concertului - in premiera nationala - cu Filarmonica din Brasov dirijata de Cristian Orosanu (cu care m-am inteles foarte bine si am cooperat la fel) - au adus multumire si au cerut sacrificii.

De ce a fost frumos? 

Pentru ca un vis s-a implinit, am putut trai o realitate in care ma transpun cu aceeasi emotie si acum, pana in cele mai mici detalii, vizionand inregistrarea. (vezi postarea de pe blog, dupa concert)

Pentru ca mi-a facut atata placere sa regasesc membrii Filarmonicii brasovene, prima data dupa 12 ani.

Pentru ca m-au primit cu multa caldura, din nou acasa.

Pentru ca dl. Orosanu e un dirijor (si un om) excelent.

Pentru ca piesa pe care o auzisem intamplator cu trei ani in urma, la radioul austriac, s-a metamorfozat din cautari intr-o partitura obtinuta cu ajutorul fundatiei elvetiene Dr.Robert und Lina Thyll Dürr, pentru ca am ajuns sa o interpretez chiar in orasul meu natal, brasovenii mei avand posibilitatea sa fie primii romani care au auzit aceasta varianta - pentru pian si orchestra - a superhitului lui Mussorgsky.

Care a fost pretul?

O, nu, nu voi vorbi despre pregatire - asta se subintelege.
Nici despre saptamana anterioara concertului, in care corpul meu s-a comportat foarte interesant (in momentul in care ma asezam la pian imi trecea durerea de spate care ma urmarea in rest pana si in somn).

Voi vorbi retroactiv despre fetita mea cea mica, pe vremea aceea alaptata (avea 1 an si jumatate) si nedespartita inca de mama ei.
Da, mai avusesem concerte, dar a venit de fiecare data cu mine. N-as putea spune ca asta a fost intotdeauna solutia optimala, dar imi era prea importanta alaptarea ca sa o intrerup fie si pentru putin timp.

In schimb, inainte de Brasov a trebuit sa iau o decizie. Am stat despartite doua saptamani.
Teoretic, eu am studiat, taticul si copiii s-au relaxat (mda, tatic singurel cu trei copii in "concediu"...) la salina.

Practic, cred ca au curs mai multe lacrimi pe langa pian decat note muzicale. Despartirea de copilul meu pana atunci alaptat, mic, iubit; laptele care inca mai era si care ma innebunea; dorul care m-a macinat si mai ales mustrarile necrutatoare de constiinta ca am sacrificat binele copilului pentru a da un concert au fost... nu mai stiu cum au fost. Era postul Pastilor. Am scris atunci.

Am crezut ca povestea noastra de iubire si alaptare se terminase aici.

Am vazut-o pe Ioana dupa o saptamana de despartire, practic ne-am intersectat la Brasov (eu venisem din Austria, ei plecau intr-acolo dinspre salina, pentru inca o saptamana fara mama). Era noapte cand am ajuns, ea dormea.
M-am asezat langa ea in pat. Era mica, serioasa, cu acea expresie a copilului trecut printr-o faza de maturizare pe care nu si-a dorit-o. (Mamele care au fost departe de copiii lor un timp mai lung sau mai scurt stiu la ce ma refer.)
Am luat-o in brate si cumva, instinctiv, a simtit prin somn ca sunt acolo, dar credea ca sunt un vis, ca atatea altele care o dezamagisera in ultimele zile si nopti. Dar s-a cuibarit langa mine si, la un moment dat, si-a dat seama ca nu visa. A deschis ochii - a zis mama - m-am topit. Copiii nu niciun repros in ochii lor dragi, cand te vad. Au uitat tot. Pentru ei conteaza doar prezentul.

A doua zi au plecat, in mine a revenit speranta ca, poate, totusi, va fi bine.

A fost foarte bine: am alaptat-o, ulterior, in total trei ani fara doua saptamani. Nu s-a terminat atunci, la concert - lucru pe care nu l-am visat si pentru care am o recunostinta indescriptibila.

De aceea ma impresioneaza pana in maduva oaselor acordurile si notele si nuantele acelea - asa needitate cum sunt, pentru ca stiu ca a fost vorba de muzica, de iubire, de doua visuri si de un pic de tragedie, care pana la urma e posibil sa fi fost mai reala in imaginatia mea de om cu nazuinte de artist decat in mersul normal al lumii.

Ce inseamna, de fapt, normal? Ce este iesit din comun?

Care sunt lucrurile importante?

Importanta este recunostinta: pentru fiecare strop de iubire si de muzica, pentru fiecare om din viata noastra, pentru fiecare clipa in prezenta unuia sau alteia.

Multumesc pentru video! Si auditie placuta!

Adriana Paler: Modest Mussorgsky/Leonhard Lawrence, "Pictures at an exhibition" arr. for piano and orchestra, Brasov, 5 mai 2011. "Gheorghe Dima" Philharmonic Orchestra / Cristian Orosanu.