Astazi am primit o surpriza care mi-a adus aminte de niste clipe aparte, petrecute in 2011 la Brasov.
Le-am numit "aparte" pentru ca cele doua saptamani care au cuprins pregatirea intensiva a concertului - in premiera nationala - cu Filarmonica din Brasov dirijata de Cristian Orosanu (cu care m-am inteles foarte bine si am cooperat la fel) - au adus multumire si au cerut sacrificii.
Pentru ca un vis s-a implinit, am putut trai o realitate in care ma transpun cu aceeasi emotie si acum, pana in cele mai mici detalii, vizionand inregistrarea. (vezi postarea de pe blog, dupa concert)
Pentru ca mi-a facut atata placere sa regasesc membrii Filarmonicii brasovene, prima data dupa 12 ani.
Pentru ca m-au primit cu multa caldura, din nou acasa.
Pentru ca dl. Orosanu e un dirijor (si un om) excelent.
Pentru ca piesa pe care o auzisem intamplator cu trei ani in urma, la radioul austriac, s-a metamorfozat din cautari intr-o partitura obtinuta cu ajutorul fundatiei elvetiene Dr.Robert und Lina Thyll Dürr, pentru ca am ajuns sa o interpretez chiar in orasul meu natal, brasovenii mei avand posibilitatea sa fie primii romani care au auzit aceasta varianta - pentru pian si orchestra - a superhitului lui Mussorgsky.
Care a fost pretul?
O, nu, nu voi vorbi despre pregatire - asta se subintelege.
Nici despre saptamana anterioara concertului, in care corpul meu s-a comportat foarte interesant (in momentul in care ma asezam la pian imi trecea durerea de spate care ma urmarea in rest pana si in somn).
Voi vorbi retroactiv despre fetita mea cea mica, pe vremea aceea alaptata (avea 1 an si jumatate) si nedespartita inca de mama ei.
Da, mai avusesem concerte, dar a venit de fiecare data cu mine. N-as putea spune ca asta a fost intotdeauna solutia optimala, dar imi era prea importanta alaptarea ca sa o intrerup fie si pentru putin timp.
In schimb, inainte de Brasov a trebuit sa iau o decizie. Am stat despartite doua saptamani.
Teoretic, eu am studiat, taticul si copiii s-au relaxat (mda, tatic singurel cu trei copii in "concediu"...) la salina.
Practic, cred ca au curs mai multe lacrimi pe langa pian decat note muzicale. Despartirea de copilul meu pana atunci alaptat, mic, iubit; laptele care inca mai era si care ma innebunea; dorul care m-a macinat si mai ales mustrarile necrutatoare de constiinta ca am sacrificat binele copilului pentru a da un concert au fost... nu mai stiu cum au fost. Era postul Pastilor. Am scris atunci.
Am crezut ca povestea noastra de iubire si alaptare se terminase aici.
Am vazut-o pe Ioana dupa o saptamana de despartire, practic ne-am intersectat la Brasov (eu venisem din Austria, ei plecau intr-acolo dinspre salina, pentru inca o saptamana fara mama). Era noapte cand am ajuns, ea dormea.
M-am asezat langa ea in pat. Era mica, serioasa, cu acea expresie a copilului trecut printr-o faza de maturizare pe care nu si-a dorit-o. (Mamele care au fost departe de copiii lor un timp mai lung sau mai scurt stiu la ce ma refer.)
Am luat-o in brate si cumva, instinctiv, a simtit prin somn ca sunt acolo, dar credea ca sunt un vis, ca atatea altele care o dezamagisera in ultimele zile si nopti. Dar s-a cuibarit langa mine si, la un moment dat, si-a dat seama ca nu visa. A deschis ochii - a zis mama - m-am topit. Copiii nu niciun repros in ochii lor dragi, cand te vad. Au uitat tot. Pentru ei conteaza doar prezentul.
A doua zi au plecat, in mine a revenit speranta ca, poate, totusi, va fi bine.
A fost foarte bine: am alaptat-o, ulterior, in total trei ani fara doua saptamani. Nu s-a terminat atunci, la concert - lucru pe care nu l-am visat si pentru care am o recunostinta indescriptibila.
De aceea ma impresioneaza pana in maduva oaselor acordurile si notele si nuantele acelea - asa needitate cum sunt, pentru ca stiu ca a fost vorba de muzica, de iubire, de doua visuri si de un pic de tragedie, care pana la urma e posibil sa fi fost mai reala in imaginatia mea de om cu nazuinte de artist decat in mersul normal al lumii.
Ce inseamna, de fapt, normal? Ce este iesit din comun?
Care sunt lucrurile importante?
Importanta este recunostinta: pentru fiecare strop de iubire si de muzica, pentru fiecare om din viata noastra, pentru fiecare clipa in prezenta unuia sau alteia.
Multumesc pentru video! Si auditie placuta!
Adriana Paler: Modest Mussorgsky/Leonhard Lawrence, "Pictures at an exhibition" arr. for piano and orchestra, Brasov, 5 mai 2011. "Gheorghe Dima" Philharmonic Orchestra / Cristian Orosanu.
Le-am numit "aparte" pentru ca cele doua saptamani care au cuprins pregatirea intensiva a concertului - in premiera nationala - cu Filarmonica din Brasov dirijata de Cristian Orosanu (cu care m-am inteles foarte bine si am cooperat la fel) - au adus multumire si au cerut sacrificii.
De ce a fost frumos?
Pentru ca un vis s-a implinit, am putut trai o realitate in care ma transpun cu aceeasi emotie si acum, pana in cele mai mici detalii, vizionand inregistrarea. (vezi postarea de pe blog, dupa concert)
Pentru ca mi-a facut atata placere sa regasesc membrii Filarmonicii brasovene, prima data dupa 12 ani.
Pentru ca m-au primit cu multa caldura, din nou acasa.
Pentru ca dl. Orosanu e un dirijor (si un om) excelent.
Pentru ca piesa pe care o auzisem intamplator cu trei ani in urma, la radioul austriac, s-a metamorfozat din cautari intr-o partitura obtinuta cu ajutorul fundatiei elvetiene Dr.Robert und Lina Thyll Dürr, pentru ca am ajuns sa o interpretez chiar in orasul meu natal, brasovenii mei avand posibilitatea sa fie primii romani care au auzit aceasta varianta - pentru pian si orchestra - a superhitului lui Mussorgsky.
Care a fost pretul?
O, nu, nu voi vorbi despre pregatire - asta se subintelege.
Nici despre saptamana anterioara concertului, in care corpul meu s-a comportat foarte interesant (in momentul in care ma asezam la pian imi trecea durerea de spate care ma urmarea in rest pana si in somn).
Voi vorbi retroactiv despre fetita mea cea mica, pe vremea aceea alaptata (avea 1 an si jumatate) si nedespartita inca de mama ei.
Da, mai avusesem concerte, dar a venit de fiecare data cu mine. N-as putea spune ca asta a fost intotdeauna solutia optimala, dar imi era prea importanta alaptarea ca sa o intrerup fie si pentru putin timp.
In schimb, inainte de Brasov a trebuit sa iau o decizie. Am stat despartite doua saptamani.
Teoretic, eu am studiat, taticul si copiii s-au relaxat (mda, tatic singurel cu trei copii in "concediu"...) la salina.
Practic, cred ca au curs mai multe lacrimi pe langa pian decat note muzicale. Despartirea de copilul meu pana atunci alaptat, mic, iubit; laptele care inca mai era si care ma innebunea; dorul care m-a macinat si mai ales mustrarile necrutatoare de constiinta ca am sacrificat binele copilului pentru a da un concert au fost... nu mai stiu cum au fost. Era postul Pastilor. Am scris atunci.
Am crezut ca povestea noastra de iubire si alaptare se terminase aici.
Am vazut-o pe Ioana dupa o saptamana de despartire, practic ne-am intersectat la Brasov (eu venisem din Austria, ei plecau intr-acolo dinspre salina, pentru inca o saptamana fara mama). Era noapte cand am ajuns, ea dormea.
M-am asezat langa ea in pat. Era mica, serioasa, cu acea expresie a copilului trecut printr-o faza de maturizare pe care nu si-a dorit-o. (Mamele care au fost departe de copiii lor un timp mai lung sau mai scurt stiu la ce ma refer.)
Am luat-o in brate si cumva, instinctiv, a simtit prin somn ca sunt acolo, dar credea ca sunt un vis, ca atatea altele care o dezamagisera in ultimele zile si nopti. Dar s-a cuibarit langa mine si, la un moment dat, si-a dat seama ca nu visa. A deschis ochii - a zis mama - m-am topit. Copiii nu niciun repros in ochii lor dragi, cand te vad. Au uitat tot. Pentru ei conteaza doar prezentul.
A doua zi au plecat, in mine a revenit speranta ca, poate, totusi, va fi bine.
A fost foarte bine: am alaptat-o, ulterior, in total trei ani fara doua saptamani. Nu s-a terminat atunci, la concert - lucru pe care nu l-am visat si pentru care am o recunostinta indescriptibila.
De aceea ma impresioneaza pana in maduva oaselor acordurile si notele si nuantele acelea - asa needitate cum sunt, pentru ca stiu ca a fost vorba de muzica, de iubire, de doua visuri si de un pic de tragedie, care pana la urma e posibil sa fi fost mai reala in imaginatia mea de om cu nazuinte de artist decat in mersul normal al lumii.
Ce inseamna, de fapt, normal? Ce este iesit din comun?
Care sunt lucrurile importante?
Importanta este recunostinta: pentru fiecare strop de iubire si de muzica, pentru fiecare om din viata noastra, pentru fiecare clipa in prezenta unuia sau alteia.
Multumesc pentru video! Si auditie placuta!
Adriana Paler: Modest Mussorgsky/Leonhard Lawrence, "Pictures at an exhibition" arr. for piano and orchestra, Brasov, 5 mai 2011. "Gheorghe Dima" Philharmonic Orchestra / Cristian Orosanu.
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen