Sonntag, 4. März 2012

"Traieste viata la extreme: numai si numai in Klamm!"

Aceasta postare imi este inspirata de o persoana deosebita, careia ii si dedic primul episod din retrospectiva momentelor alese de viata atat de normala - pentru mine, cu tendinte suspecte de manipulare afectivo-fizica - pentru altii.

In traducere libera: eu povestesc ce si cum mai fac, iar pe altii ii prinde cate un hohot de ras atat de voalat, incat le ies atzele operatiilor tocmai supravietuite.

Dat fiindca nu am cine stie ce experienta in blogosfera, incerc sa situez povestea la modul cat mai serios intr-un model de tragedie greceasca:

Actul 1: Expozitia

Ma numesc Adriana, pianista, 32 ani, stare de spirit buna, tot timpul pe fuga, o mie de lucruri de rezolvat (stai asa, ca intru deja in actiune), in Austria, in padurea vieneza.

Actul 2: Dezvoltarea actiunii

In loc sa stau acasa ca o mama si sotie cuminte, ma dusei ieri la fotoshooting intr-un studio adevarat, cu doua rochii de concert, styling, lumina si zambete mai mult sau mai putin adevarate.
Datorita acestui shooting am reusit sa ma tin (oarecum) de cuvant si sa imi vizitez prietena cea deosebita (despre care voi vorbi mai tarziu) la spital cu doar 5 ore fara 2 minute intarziere.

Orele de vizita se incheiau la 19. La 19 fara 7 minute alergam, in fusta (foarte) mini de piele, cizme, bluza de mers pe munte, culoare outfit neagra plus un cap buclat si machiaj de concert, pe centura Vienei, in directia AKH. La 19 fara 5 minute alergam inapoi spre masina, pe langa aceiasi vanzatori de ziare, pentru ca uitasem florile in masina (luasem doar painitele fara sare). La 19 fara 1 minut ieseam, proaspata si radioasa, din liftul de la etajul 21 al celui mai mare spital european. In a carui camera ma astepta... uups? Au luat-o? A patit ceva?

Cand s-a ridicat de la laptop - nu patise nimic, dar nu mai zacea in patul de boala - si s-a uitat la mine, in semiintuneric, era cat pe-aci sa se aseze la loc. Poza pe care mi-a facut-o e absolut geniala - si sper sa nu o publice niciodata - ceva de genul cap de primadona pe corp de punk cu alura de dealer.

(draga mamica, oamenii care citesc blogul stiu ca sunt o persoana serioasa si scriu aceste lucruri pentru unicul scop al relaxarii si al provocarii de mici zambete - nu le lua chiar pe toate in serios!)

Mda.

Vizitatorii tarzii si vreo doua asistente s-au prins ca e treaba serioasa - pacienta imbracata decent si abia mai tinandu-se pe picioarele ei, pusa la munca silnica de catre modelul in mizerie cu chef de fotografii.

Actul 3. Punctul culminant

Ajunsa fiind acasa, speriindu-mi familia cu ochii transformati din verzi intr-un fulger fumuriu cu tenta araba (stilista era egipteanca si stapanea la perfectie arta straveche a cajalului negru pe care il puteti admira in orisicare piramida), am reusit sa ma metamorfozez la loc in mamica si sotie iubitoare, mi-am luat copila cea mica in brate (care dormea de muulte ore) si am adormit...
...pana cand aceeasi copila mica si dulce a dat desteptarea candva, duminica, inainte de 6 dimineata si era randul meu sa ma scol.
In impleticirea ochilor mei cu resturi de cajal si a urechilor mele visandu-se pe tocuri si asteptand indicatii pe limba fascista de genul "forvertz! barbia sus! curbeaza spinarea! pieptu-n fata! trage burta! zambeste mai dragut! nu uita barbia !......." mi s-a parut ca aud o limba mai autohtona. Ceva de genul "craa, craa, noi suntem, tzatzele astea, ne ducem si noi la o plimbare ca niste bibilici ce suntem" si dupa ele, disperat "cucuriiiguuuu" si iar craa, craa.

Pana m-am prins de situatie, am gasit haina si papuci, am securizat copila cu un bol de cereale in fata (mi-e foameee, mamaaaa, veau lapte cu fuuulgi) si am facut incalzirea de dimineata urcand dealul in trei pasi si jumatate, bibilicile (3 la numar, proprii) erau deja departe pe sosea. Una dintre ele facea slalom cu o masina (pfiu, n-a nimerit-o tura asta), celelalte in fibrilatii, cocosul si el abia mai sufla de grija lor si tinea pasul cum putea, si doua gaini dupa cocos, ca deh, hai si ele.

Actul 4: actiunea descreste.

Le-am convins oarecum sa schimbe directia, mai cu o creanga, mai cu o arie, mi s-au ascuns pe sub remorca (a, v-am povestit ca ne ocupam cu estetica? infrumusetam cladiri vechi si jonglam cu materiale de constructii) si pana la urma s-au decis sa zboare inapoi.

Actul 5: Explicatia

Le era, pur si simplu, foame si si-au incercat norocul pe alte proprietati, daca stapana lor nici macar boabele de ora 6 cu fotoshootingul ei cu tot n-a fost in stare sa le dea.

Actul 6: rezolvarea conflictului

si a mai inceput o zi.
(vase, paine cu ulei de masline - nu vrem usturoi, dar pana la urma il mancam; aluatul de paine la dospit ca austriecii se respecta si toate magazinele sunt inchise duminica si artista nu a estimat corect cantitatea de paine ramasa de la ultimul cuptor; laptele pus la fiert - de la vaci non-Milka, originale si maro, tot din Klamm; laptele vechi facut branza de vaci pentru prajitura; prajitura la cuptor; salata pe masa; candva s-au sculat si ei si s-au pregatit sa plece la ski. Dar asta e, deja, alta poveste...)

Multumesc, Sabina Ulubeanu, compozitoare si fotograf, pentru inspiratie si pentru sustinere morala fara limite - urmatorul capitol iti este dedicat tie. Faci oricum poze mult mai bune si mai frumoase decat aia cu studioul lor cu tot. Stai numa' sa ajungi pe mana mea la Klamm. :)

1 Kommentar:

Degetica hat gesagt…

Adriana si adevaratul debut in blogosfera :) asa da:)))