E atata frumusete in lume..

E atata frumusete in lume, incat regret ca nu am timp sa o cuprind pe toata; si totusi loc as avea, daca as iesi din timp si mi-as deschide inima sa cuprinda o eternitate de frumos sintetizat intr-un concept, intr-un sunet, daca as reusi sa comprim iarasi lumea materiei si ideilor si muzicii intr-o forma primordiala si arhaica de molecula fara dimensiuni fizice, cu care sa ma contopesc. 

Aceea ar fi fericirea – contopirea si incorporarea a tot ce este bun si frumos. Si am ajunge (iar) la dragoste... dar asta trece din taramul filosofiei mai departe. 

Interesant este ca o oarecare farama de dragoste poate fi foarte bine traita, adulmecata, chiar si inainte de orice excurs spiritual sau filosofic. Asa, ca o adiere. Dar dat fiindca dragostea, precum lumina sau focul, are proprietati inca necercetate in desavarsirea lor, ar fi nedrept sa sustin ca adierea aceea e mai prejos decat deplinatatea dragostei din capatul cunostintei. Mai curand m-as gandi la un cerc, perfect, care nu incepe si nu se termina niciodata, sau, si mai bine, la un punct care e, de fapt, infinit. Matematica asta.

Poate ca expresia cea mai profunda a nevoii care il mana pe ascultator la concert e acea dorinta – de cele mai multe ori neconstientizata – de intrupare in fiinta interpretului care ii daruieste muzica in acea ora si jumatate rupta din spatiu si timp.

De fapt, timp exista, dar e un timp special, dilatat, cu momente si memorii suprapuse (a se vedea Sabina Ulubeanu – Functia memoriei in constructia timpului muzical); un timp al prezentului – intrupat in manifestarea muzicianului de pe scena; al trecutului – a se vedea compozitorul cu aspiratiile, inspiratiile si opera lui; al viitorului – pentru ca ascultatorul primeste in el samanta unei arte care creste in el, care il schimba, il motiveaza, il imbratiseaza in transcendenta.

Orice ascultator isi doreste un loc cat mai aproape de „miezul“ intamplarii – ca sa vada, sa simta indeaproape si cat mai mult, cat mai bine, cat mai complet momentul creatiei interpretatorice de pe scena. Bineinteles ca e posibila degustarea muzicii cu ochii inchisi si cu un contact vizual redus sau indreptat asupra elementelor arhitectonice ale templului muzical in care se desfasoara actiunea; cu toate acestea, marea majoritate a publicului simte o satisfactie cu dimensiuni invers proportionale fata de departarea de scena.

De ce? De ce aceasta dorinta de a fi cu atat mai aproape, cu cat interpretul / dirijorul / orchestra exceleaza mai mult in maiestrie? Probabil ca nu este niciodata suficient de aproape. Deasupra dorintei, explicabila psihologic, de identificare cu motorul motivational din fata unei mase (a se vedea psihologia maselor de la Freud pana in prezent), exista o tendinta de mulare psihica si sentimentala (chiar si fizica, daca luam in considerare corpul ca un vas [Gefäß] prin care curge viata - si in forma ei exprimata ideatic, si din punct de vedere al sentimentelor) pe fiinta integrala a acelui artist care straluceste. 

Cu cat artistul este mai bun, cu cat arta lui e mai sublima, cu cat starea creata de el se apropie mai mult de ideal, de paradoxul imuabilului in eterna si nevazuta miscare, cu atat ascultatorul se vrea mai puternic contopit cu primul, se vrea in mintea lui, in mainile lui, in bagheta lui, in privirea lui incredibil de concentrata, in miscarea fizica si psihica iesita in afara si deasupra intelesului cotidian al cuvintelor, sunetelor, liniilor, intr-o incercare de a putea invinge orice bariera (de cultura, de necunostinta, de exercitiu, de intelegere) intre el si opera de arta care se manifesta, poate, la dimensiunile ei ultime si care reajunge – recreind-o, regustand-o, impartasind-o tuturor celor deschisi catre ea – la dragoste. 

Din care dragoste, frumusetea e nelipsita.

Ce am invatat de la turlele din Zurich

Hm.
Apa, chei, cladiri solide, oamenii care se uita la tine - nu PRIN tine! - si stiu sa iti zambeasca.
Doua zile la rand m-am intrebat de ce - cu ce motiv imi surad blondele si doamnele si batranicile: apoi m-am intrebat de ce pierd, in uimire, momentul si nu le zambesc si eu inainte sa treaca mai sus sau mai jos, pe strazile pavate din Zurich.

La inceput m-am bucurat de vacanta. De colocviul de estetica de la academia de muzica, in care participantii schimbau pareri fara vreo urma de afectare sau teama ca i-ar deranja cumva o contrazicere.

Apoi turlele. Ascutite, rosii, albastre, din lemn, din tigla, cu sau fara ornamente. Obloane la ferestre, in zig zag, vechi, noi...

Barcile, vederea incredibila spre munti, milioane de tineri pe mal luandu-se la intrecere in volum cu masinile si tramvaiele de pe strada.

De ce e aici asa?

Zici ca fiecare pas, actiune, speranta, lucru bine si la timp facut e un milimetru zimtat dintr-un ceas de mare precizie, nici prea vechi, nici prea nou, functionand perfect, reparat la timp. Zurich.

Independent de asta - este nemaipomenit sa observ cum se schimba si se implinesc lucrurile. Cum ajung unele la maturitate si altele nu. Unele evenimente au nevoie de 14 ani pentru a-si ajunge timpul, altele de mai putin; vin fara sa deranjeze, cu un suras elvetian, modest, bun, si te surprind in mijlocul stresului care iarasi are legatura cu lucruri ce se vor implini, poate, peste alte salturi de timp...

Suntem aici, dorintele tale, poate tu ai uitat de noi, dar mecanismul nostru s-a rotit incet si precis pana a venit ora si clipa exacta in care am ajuns la tine, intregi, implinite.

Ma bucur ca traiesc. Viata e o enorma surpriza, o floare care se desface, al carui parfum argintiu trece prin timp si in directia inversa, atunci cand stim ca vrem ceva si nu avem certitudinea ca se va implini vreodata. Intrebarea e: cum? De ce?

si nu "cand?"

primavara

"Traieste viata la extreme: numai si numai in Klamm!"

Aceasta postare imi este inspirata de o persoana deosebita, careia ii si dedic primul episod din retrospectiva momentelor alese de viata atat de normala - pentru mine, cu tendinte suspecte de manipulare afectivo-fizica - pentru altii.

In traducere libera: eu povestesc ce si cum mai fac, iar pe altii ii prinde cate un hohot de ras atat de voalat, incat le ies atzele operatiilor tocmai supravietuite.

Dat fiindca nu am cine stie ce experienta in blogosfera, incerc sa situez povestea la modul cat mai serios intr-un model de tragedie greceasca:

Actul 1: Expozitia

Ma numesc Adriana, pianista, 32 ani, stare de spirit buna, tot timpul pe fuga, o mie de lucruri de rezolvat (stai asa, ca intru deja in actiune), in Austria, in padurea vieneza.

Actul 2: Dezvoltarea actiunii

In loc sa stau acasa ca o mama si sotie cuminte, ma dusei ieri la fotoshooting intr-un studio adevarat, cu doua rochii de concert, styling, lumina si zambete mai mult sau mai putin adevarate.
Datorita acestui shooting am reusit sa ma tin (oarecum) de cuvant si sa imi vizitez prietena cea deosebita (despre care voi vorbi mai tarziu) la spital cu doar 5 ore fara 2 minute intarziere.

Orele de vizita se incheiau la 19. La 19 fara 7 minute alergam, in fusta (foarte) mini de piele, cizme, bluza de mers pe munte, culoare outfit neagra plus un cap buclat si machiaj de concert, pe centura Vienei, in directia AKH. La 19 fara 5 minute alergam inapoi spre masina, pe langa aceiasi vanzatori de ziare, pentru ca uitasem florile in masina (luasem doar painitele fara sare). La 19 fara 1 minut ieseam, proaspata si radioasa, din liftul de la etajul 21 al celui mai mare spital european. In a carui camera ma astepta... uups? Au luat-o? A patit ceva?

Cand s-a ridicat de la laptop - nu patise nimic, dar nu mai zacea in patul de boala - si s-a uitat la mine, in semiintuneric, era cat pe-aci sa se aseze la loc. Poza pe care mi-a facut-o e absolut geniala - si sper sa nu o publice niciodata - ceva de genul cap de primadona pe corp de punk cu alura de dealer.

(draga mamica, oamenii care citesc blogul stiu ca sunt o persoana serioasa si scriu aceste lucruri pentru unicul scop al relaxarii si al provocarii de mici zambete - nu le lua chiar pe toate in serios!)

Mda.

Vizitatorii tarzii si vreo doua asistente s-au prins ca e treaba serioasa - pacienta imbracata decent si abia mai tinandu-se pe picioarele ei, pusa la munca silnica de catre modelul in mizerie cu chef de fotografii.

Actul 3. Punctul culminant

Ajunsa fiind acasa, speriindu-mi familia cu ochii transformati din verzi intr-un fulger fumuriu cu tenta araba (stilista era egipteanca si stapanea la perfectie arta straveche a cajalului negru pe care il puteti admira in orisicare piramida), am reusit sa ma metamorfozez la loc in mamica si sotie iubitoare, mi-am luat copila cea mica in brate (care dormea de muulte ore) si am adormit...
...pana cand aceeasi copila mica si dulce a dat desteptarea candva, duminica, inainte de 6 dimineata si era randul meu sa ma scol.
In impleticirea ochilor mei cu resturi de cajal si a urechilor mele visandu-se pe tocuri si asteptand indicatii pe limba fascista de genul "forvertz! barbia sus! curbeaza spinarea! pieptu-n fata! trage burta! zambeste mai dragut! nu uita barbia !......." mi s-a parut ca aud o limba mai autohtona. Ceva de genul "craa, craa, noi suntem, tzatzele astea, ne ducem si noi la o plimbare ca niste bibilici ce suntem" si dupa ele, disperat "cucuriiiguuuu" si iar craa, craa.

Pana m-am prins de situatie, am gasit haina si papuci, am securizat copila cu un bol de cereale in fata (mi-e foameee, mamaaaa, veau lapte cu fuuulgi) si am facut incalzirea de dimineata urcand dealul in trei pasi si jumatate, bibilicile (3 la numar, proprii) erau deja departe pe sosea. Una dintre ele facea slalom cu o masina (pfiu, n-a nimerit-o tura asta), celelalte in fibrilatii, cocosul si el abia mai sufla de grija lor si tinea pasul cum putea, si doua gaini dupa cocos, ca deh, hai si ele.

Actul 4: actiunea descreste.

Le-am convins oarecum sa schimbe directia, mai cu o creanga, mai cu o arie, mi s-au ascuns pe sub remorca (a, v-am povestit ca ne ocupam cu estetica? infrumusetam cladiri vechi si jonglam cu materiale de constructii) si pana la urma s-au decis sa zboare inapoi.

Actul 5: Explicatia

Le era, pur si simplu, foame si si-au incercat norocul pe alte proprietati, daca stapana lor nici macar boabele de ora 6 cu fotoshootingul ei cu tot n-a fost in stare sa le dea.

Actul 6: rezolvarea conflictului

si a mai inceput o zi.
(vase, paine cu ulei de masline - nu vrem usturoi, dar pana la urma il mancam; aluatul de paine la dospit ca austriecii se respecta si toate magazinele sunt inchise duminica si artista nu a estimat corect cantitatea de paine ramasa de la ultimul cuptor; laptele pus la fiert - de la vaci non-Milka, originale si maro, tot din Klamm; laptele vechi facut branza de vaci pentru prajitura; prajitura la cuptor; salata pe masa; candva s-au sculat si ei si s-au pregatit sa plece la ski. Dar asta e, deja, alta poveste...)

Multumesc, Sabina Ulubeanu, compozitoare si fotograf, pentru inspiratie si pentru sustinere morala fara limite - urmatorul capitol iti este dedicat tie. Faci oricum poze mult mai bune si mai frumoase decat aia cu studioul lor cu tot. Stai numa' sa ajungi pe mana mea la Klamm. :)