E atata frumusete in lume..

E atata frumusete in lume, incat regret ca nu am timp sa o cuprind pe toata; si totusi loc as avea, daca as iesi din timp si mi-as deschide inima sa cuprinda o eternitate de frumos sintetizat intr-un concept, intr-un sunet, daca as reusi sa comprim iarasi lumea materiei si ideilor si muzicii intr-o forma primordiala si arhaica de molecula fara dimensiuni fizice, cu care sa ma contopesc. 

Aceea ar fi fericirea – contopirea si incorporarea a tot ce este bun si frumos. Si am ajunge (iar) la dragoste... dar asta trece din taramul filosofiei mai departe. 

Interesant este ca o oarecare farama de dragoste poate fi foarte bine traita, adulmecata, chiar si inainte de orice excurs spiritual sau filosofic. Asa, ca o adiere. Dar dat fiindca dragostea, precum lumina sau focul, are proprietati inca necercetate in desavarsirea lor, ar fi nedrept sa sustin ca adierea aceea e mai prejos decat deplinatatea dragostei din capatul cunostintei. Mai curand m-as gandi la un cerc, perfect, care nu incepe si nu se termina niciodata, sau, si mai bine, la un punct care e, de fapt, infinit. Matematica asta.

Poate ca expresia cea mai profunda a nevoii care il mana pe ascultator la concert e acea dorinta – de cele mai multe ori neconstientizata – de intrupare in fiinta interpretului care ii daruieste muzica in acea ora si jumatate rupta din spatiu si timp.

De fapt, timp exista, dar e un timp special, dilatat, cu momente si memorii suprapuse (a se vedea Sabina Ulubeanu – Functia memoriei in constructia timpului muzical); un timp al prezentului – intrupat in manifestarea muzicianului de pe scena; al trecutului – a se vedea compozitorul cu aspiratiile, inspiratiile si opera lui; al viitorului – pentru ca ascultatorul primeste in el samanta unei arte care creste in el, care il schimba, il motiveaza, il imbratiseaza in transcendenta.

Orice ascultator isi doreste un loc cat mai aproape de „miezul“ intamplarii – ca sa vada, sa simta indeaproape si cat mai mult, cat mai bine, cat mai complet momentul creatiei interpretatorice de pe scena. Bineinteles ca e posibila degustarea muzicii cu ochii inchisi si cu un contact vizual redus sau indreptat asupra elementelor arhitectonice ale templului muzical in care se desfasoara actiunea; cu toate acestea, marea majoritate a publicului simte o satisfactie cu dimensiuni invers proportionale fata de departarea de scena.

De ce? De ce aceasta dorinta de a fi cu atat mai aproape, cu cat interpretul / dirijorul / orchestra exceleaza mai mult in maiestrie? Probabil ca nu este niciodata suficient de aproape. Deasupra dorintei, explicabila psihologic, de identificare cu motorul motivational din fata unei mase (a se vedea psihologia maselor de la Freud pana in prezent), exista o tendinta de mulare psihica si sentimentala (chiar si fizica, daca luam in considerare corpul ca un vas [Gefäß] prin care curge viata - si in forma ei exprimata ideatic, si din punct de vedere al sentimentelor) pe fiinta integrala a acelui artist care straluceste. 

Cu cat artistul este mai bun, cu cat arta lui e mai sublima, cu cat starea creata de el se apropie mai mult de ideal, de paradoxul imuabilului in eterna si nevazuta miscare, cu atat ascultatorul se vrea mai puternic contopit cu primul, se vrea in mintea lui, in mainile lui, in bagheta lui, in privirea lui incredibil de concentrata, in miscarea fizica si psihica iesita in afara si deasupra intelesului cotidian al cuvintelor, sunetelor, liniilor, intr-o incercare de a putea invinge orice bariera (de cultura, de necunostinta, de exercitiu, de intelegere) intre el si opera de arta care se manifesta, poate, la dimensiunile ei ultime si care reajunge – recreind-o, regustand-o, impartasind-o tuturor celor deschisi catre ea – la dragoste. 

Din care dragoste, frumusetea e nelipsita.