Vineri, 13. The day of judgement.

Astăzi am fost martora unui moment care nu ar trebui să existe pe lumea asta, și tocmai pentru că există îmi iau inima în dinți să scriu câteva cuvinte despre el.

Băiatul de 15 ani al unei cunoștințe a murit.

N-am știut inițial din cauza cărei boli, am fost șocați cu toții când am auzit, am presupus că avea cancer sau altceva foarte grav, am mers la comemorarea dinaintea înmormântării. Fusesem rugați să nu aducem nimic, să nu venim în doliu. Doar să venim, pur și simplu, să ne aducem pe noi.

Când am ajuns, muzica începuse deja în sala cu scaune roșii. Pe mijloc se desfășura un covor, tot roșu, sângeriu, până la urna din față, unde erau multe lumânări și, pe ecran, o poză.
Muzica era hard rock. Melodiile lui preferate. În sală, majoritatea erau adolescenți, colegii lui de clasă.

La a doua melodie am simțit că nu mai pot ramâne acolo, și am făcut un efort de voință să mă stăpânesc și să rămân.

După câteva cuvinte introductive, a venit în față mama. Nu știu cum de mai stătea în picioare, nu știu cum a avut putere să țină speech-ul.

A mulțumit celor prezenți că au venit, și a vrut să le spună, celor care nu știau, cauza morții fiului ei.

...băiatul ei suferea de o formă de schizofrenie. Auzea voci, avea coșmaruri, avea o depresie foarte puternică. Vocile îi spuneau să își facă rău. Nu a mai suportat, nu a vrut să ajungă să îi rănească și pe alții. Deci a decis să își ia viața. A lăsat un bilet în limba engleză, once upon a time, there was a boy who had everything he wanted, but he was not happy. Și s-a hotărât să facă ce a făcut. Și ultimul lui cuvânt a fost: în sfârșit!...

Și nu mai știu ce a zis. Îmi aduc aminte că au urmat poze cu băiatul, într-un slide show, pe fundalul unor melodii foarte hard rock, una dintre ele având un refren obstinat cu „mama, we all go to hell” și tot așa. La un moment dat, vocile suprapuse și acompaniamentul instrumental erau atât de groaznice (cel puțin pentru mine), mai ales pe fondul de durere și de șoc în care ne aflam cu toții, încât faptul că mama s-a ridicat de pe scaun și a leșinat nu a mai surprins pe nimeni.

Copiii din sală încercau să fie curajoși. Mulți nu reușeau și ieșeau plângând. Printre ei, mulți aveau haine negre, tăiate, pantofi înalți, cu ținte, modele care semănau cu lanțuri sau oase.

Mi-am adus aminte scurt de tinerețile mele depărtate, în care aveam 13-14 ani și mă uitam de departe, cu multă curiozitate și respect, la rockerii care se strângeau seara la „oase”, lângă Teatrul dramatic în parc.

Mi s-a oprit un nod mare de tot în gât.

Și ca să nu mai vorbesc în dodii, trec la subiect: este groaznic și se întâmplă.

Depresia este o boală care nu are voie să fie minimalizată.

Iar anumite tipuri de muzică, în unii oameni, DUC LA DEPRESIE, susțin depresia, nenorocesc creierul când sunt ascultate prea mult.

Nu sunt o fanatică a clasicismului, am și eu preferințele mele din repertoriul de toate culorile sonore și da, recunosc, îmi plac unele lucruri de la Metallica, da, am ascultat, de voie, de nevoie, și Night core și da, mi-e tare teamă de efectul sunetelor ălora tari, nemiloase, amestecate și crude, pe versuri de o franchețe și o disperare rece, cu care copiii noștri se obișnuiesc, cresc, și unii dintre ei pășesc în moarte.

Nu știu dacă a fost întâi acea muzică, care a provocat anumite stări, sau stările alea și boala au cerut și s-au regăsit într-o anumită muzicâ. Știu doar ce am văzut, și am auzit, și nu-ți mai folosesc la nimic toată afacerea și banii dacă al tău copil moare. Nu mai ai suflu, nu mai ai nimic.

Vă rog - puneți copiilor muzică clasică. Măcar un pic. Ajută la depresie. Ajută creierului. Ajută sufletului. Și în timp ce sună ușor în marginea camerei, hai să ne jucăm cu copiii noștri. Hai să plantăm împreună niște flori, să spălăm o chiuvetă, să facem un tort, să vizităm un bătrân, nu știu, niște lucruri care să ne aducă fizic mai aproape de lumea asta care poate fi și frumoasă. Momentele astea sunt tot ce avem.

Copiii sunt atât de sensibili. Ca și noi când eram ca ei. Nu-i lăsați atât de mult în compania chimicalelor auditive și ale violenței imaginare. Am văzut manga și filme de groază pentru copii și nu credeam că ai mei ar putea fi interesați de așa ceva. Uite că sunt, pentru că e mărul incitant. Ca tehnologia pe care o poți folosi într-un fel sau altul. Să înveți sau să te obișnuiești. Să ajuți sau să te distrugi.

Acesta este un articol ca să îmi aduc aminte. Îi iubim, atât de mult. Facem tot ce știm mai bine. Uneori nu e deajuns. Uneori, însă, mai putem face ceva.

Puneți copiilor muzică clasică. Îi ajutați să zboare.

Mulțumesc.

Vreau cartea de bucate a lui Jamie Oliver, sau: cum sa economisim in bucatarie

Astăzi am o temă de casă.
Cerințele sunt formulate foarte exact pe pagina de la Curtea Veche Publishing și constau în a prezenta trei modalități prin care economisesc în gospodărie. Cadoul e prezentat tot acolo, dacă sunteți curioși.

Problemă / rezolvare No. 1:

Una din pozițiile cele mai frecvente și costisitoare din meniul familiei noastre, respectiv al oricărei familii, este pâinea noastră cea de toate zilele.

Indiferent că ne referim la o pâine de calitate foarte bună (integrală, bio, din care aș cumpăra eu) sau albă și umflată artificial, din cea mai simplă făină albă, costul ei este întotdeauna de ca. 2 până la 3 ori mai mare decât dacă aș cumpăra ingredientele și aș face-o singură.

Am un Kennwood multifuncțional pentru frământat. Am primit cadou și o moară de cereale cu care îmi macin făină proaspătă (cam jumătate din cantitatea necesară unei pâini). Cumpăr drojdie și făină din care vreau și ne pregătim singuri pâinea. Adaug semințe sau condimente după gust.

Câștig (economie): ca. 30 - 60 Euro pe lună. Plus distracția pe care o au copiii când mă ajută la frământatul final. Plus aroma incredibilă de pâine proaspătă pe care o răspândește cuptorul în toată casa.

Problemă / rezolvare No. 2:

Iaurturile cu fructe. Ne plac foarte mult. Problema e că cele din comerț conțin mult zahăr și aproape deloc fructe. În afară de asta, prețul pe kilogram (pe care îl vedeți dacă vă uitați cu atenție pe eticheta de preț din raft) este de 2 până la 5 ori mai mare decăt al iaurtului normal. Practic plătim cantitatea de culori de pe ambalaj: cu cât mai mic iaurtul, cu atât mai scump.

Deci ce fac? Cumpăr cel mai bun iaurt simplu bio, un pachet de zahăr vanilat brun, brut și bio și o pungă mare de fructe de pădure congelate, amestecate (astea nu trebuie să fie bio, tot din pădurile noastre am impresia că ajung în pungă prin mâinile culegătorilor). Sau le cumpăr din piață dacă e sezon. Fac rost de un borcan sau o sticluță de dulceață (afine, zmeură etc. etc.) de la bunica sau mătușa sau doamna Bejan, maestre în arta dulcețurilor.

Dimineața amestec iaurturile cu fructe congelate și dezghețate, cu zahăr bio brut în proporție civilizatâ, cu ceva müsli integral și cu ceva dulceață. Îmi iese un bol imens de iaurt cu fructe adevărat și de vreo x ori mai ieftin decât surogatul din comerț. Poftă bună!

Problemă / rezolvare No. 3: (în două etape)

A. Cu toată economia, ne mai rămân și nouă resturi de mâncare de acum 3-4 zile. Dar avem găini :) Ele reciclează aproape orice și transformă orice coajă, firimitură și bucățică în ouă proaspete. Ce rămâne de la ele se transformă în compost. Iar compostul ajunge în miniseră, unde se transformă în legume proaspete, în pătrunjel, spanac și alte bunătăți. 

Am calculat că prețul unui sac cu cereale pentru găini este de două ori mai mic decât prețul ouălor produse de ele într-o perioadă dată. În plus avem, din an în Paști, și câte o ciorbă delicioasă (foarte rar, pentru că nu mă lasă inima să le sacrific decât în situații critice). (Vegetarienii, vă rog să nu îmi săriți în cap! Decât să am 5 cocoși care să se omoare între ei mai bine intervin eu și îmi hrănesc copiii cu ceva alergat prin curte).

Pentru aceste găini am mai găsit o modalitate de economie. Toate magazinele și aprozarele aruncă non stop frunze de salată pe care le extrag de pe marginea exemplarelor așezate în raft, pentru ca acestea să pară mai proaspete. Frunzele alea, împreună cu legumele aruncate la fel de nemilos la coșul de gunoi, pot fi recuperate dacă o rog pe tanti responsabilă cu acțiunea asta. Și uite așa ajung, de obicei, cu o cutie de carton mare și plină cu frunze de salată, gulii, ardei, dovlecei etc.etc. la găinile mele, pe lângă cumpărăturile ”normale”.

Câștig (economie): ca. 10 Euro pe lună plus ciorba ocazională și calitatea ouălor. Plus reciclarea tuturor resturilor alimentare.

B. Ce urmează să scriu e, probabil, răsuflat, dar: majoritatea magazinelor reduc la jumătate articolele care expiră în curând. Multe dintre ele sunt încă super bune și îmbogățesc meniul semnificativ.

Câștig (economie): depinde de produs, dar cu siguranță 50%.

Așa deci, mai trebuie doar să introduc hashtag-urile și am îndeplinit toate condițiile pentru a mă bucura de sosirea unui colet frumos cu Jamie Oliver în el :)

Thanks!

#SaveWithJamie

#EroulSaptamanii

PS cum lansez o provocare? Sabina?

26 noiembrie 2014

În ultima jumătate de oră m-am ocupat cu primele trei pagini din preludiul în sol minor de Rachmaninov, op.23 nr.5. Un fel de terapie.

Ajungând pe pagina a 4-a, tensiunea crește și toată durerea reținută până atunci, toate întrebările se strâng ca fire într-un mănunchi, se concentrează și e imposibil să mai reții ceva în tine.
De obicei mă întrebam, într-un moment muzical ca ăsta, cum pot să fac mai bine ca să ating acel punct culminant cât mai elocvent, cât mai sincer, cu cât mai mult suflet, cu cât mai multă tensiune posibilă. Mă simțeam datoare. Întotdeauna am presupus că acei artiști adevărați, pe care îi admir atât de mult, n-au nicio problemă cu punctele astea culminante. Inutil să accentuez că strădania suna forțat, căutat, sau cel puțin cu o umbră de nemulțumire de sine.

Astăzi, acum, a trebuit să îmi întrerup studiul ca să scriu asta. Pentru că am realizat, fără să vreau, că mai există o posibilitate pe lânga punctul acela culminant: ca el, de fapt, să nu existe decât în imaginația și în așteptarea mea. Ca Rachmaninov să nu fi presupus acolo vreo transcendere pe vreo treaptă superioară, să nu fi ajuns la vreo iluminare extraordinară, să nu fi sugerat vreo soluție universală, filosofică, de ieșire din durere, din întrebare, din conglomeratul ăsta care te mâna din urmă și n-are niciun sens.
(wait a minute, să nu considerați că m-am facut, mai nou, nihilistă - doar că nu vreau să intru acum în detalii despre cum se potrivesc, la un moment dat, lucrurile)

Este cât se poate de posibil ca Rachmaninov să fi aratat doar banalul - și atât de durerosul fapt - că ai nevoie de multă putere și prezență de spirit pentru a merge pe valul unei situații care se concentrează, se ridică, și să nu aștepți nicio rezolvare. Care situație nu poate avea rezolvare, care se dizolvă, poate, fără să se piardă; care există și pe urmă nu mai există; care nu e decât viața. Creștere, concentrare, bucurie, durere, viață, trecere, viață.

Din câte îmi aduc aminte, același sentiment se regăsește, parțial, în vorbele pe care Hesse le-a pus în Siddharta.

Și iar mă minunez de rolul de oglindă al artei, al muzicii în general, în timpurile în care nu ai nicio problemă. Arta e acolo, te face să îți pui intrebări. Poate, dacă ești sensibil sau predispus, ai și un katharsis. Daca nu, ai o senzație de plăcere, respectiv de neplăcere, fizică sau intelectuală. Îți face bine, dormi mai bine, te faci mai deștept, mai cultivat. Faci un duș. Lucruri normale, dovedite științific. O, da, benefice și pentru societate. Economie culturală.

În schimb, când apare catastrofa, când lumea se năruie în jurul tău și nu mai întelegi nimic, când ești redus la bătăile unei inimi pe care o simți undeva, în zona pieptului, pe lânga aparatul care aproape nu mai poate respira și unde doare cum nu credeai că ești în stare să te doară vreodată, îți dai seama că arta nu mai e oglindă. Ci e însăși respirația ta, e ca și cum durerea a fost piesa secretă, care face click, dintr-o mașinarie care s-a pus în mișcare și dă drumul la niște forțe enorme, prin albii vechi, uitate, care curăță, curg, și iau totul cu ele.

Am scris azi cu diacritice.

Mă reîntorc la pian.

PS preludiul, după părerea mea în cea mai bună interpretare cu Sviatoslav Richter:

https://www.youtube.com/watch?v=d_Eboj3aWak

Somn usor!

Buna dimineata!

Acum trei zile am avut un concert, intr-o locatie cu oameni minunati si multa natura.

Unii dintre ascultatori erau muzicieni, altii nu; unii nu mai fusesera niciodata pana atunci la un concert de muzica clasica, altii merg regulat. Pe scurt, o varietate de oameni si suflete.

Dat fiindca ne aflam cu totii in aceeasi statiune si ne cunosteam, intre timp, destul de bine, am avut surpriza (foarte placuta) sa fiu oprita a doua zi dimineata, inaintea gimnasticii matinale, din pas in pas cu expresia: "Adriana, ce bine am dormit azi noapte!" Sau: "ce somn bun si linistit am avut dupa concert", respectiv "de mult nu am mai dormit asa de bine", "am visat!!" si altele de genul acesta. Hm, deci muzica clasica ascultata seara favorizeaza calitatea somnului! (ma rog, cel putin publicului, pentru ca artistul acumuleaza prea multa andrenalina ca sa fie favorizat din punctul asta de vedere...)

Cum spiritul stiintific ma gadila zilele astea mai mult decat de obicei, mi-a venit ideea ad-hoc sa pregatesc un chestionar si sa ma folosesc la maximum de aceasta situatie intr-adevar extraordinara: unde mai gasesc eu aproape tot publicul unui concert a doua zi dupa eveniment, ca sa il intervievez cum a dormit, ce parere are despre diverse aspecte ale concertului si despre muzica in general?

Am compus - probabil in cea mai rapida varianta din viata mea de pana acum - vreo 30 de intrebari, inspirata de cartile sociologice pe care, din fericire, le aveam la mine, si treci la treaba.

Oamenii au fost iarasi extrem de draguti, s-au obisnuit cu mine si cu laptopul cel gri alergand pe coridoare, intre o sesiune de sport, masa, terapie fizica, bai alternante si alte minuni. Mi-au dat interviuri peste interviuri - oameni intre 23 si 92 de ani mi-au raspuns cu drag la semi-standardizate.

Bineinteles ca evaluarea o voi face cand ajung acasa, la Viena, cu ajutorul institutului nostru de statistica si al programelor speciale, pentru a vedea si corelatiile care sunt, poate, cele mai interesante.

O prima concluzie am tras deja: din 31 de oameni intervievati, 28 - deci 90%!! - au dormit semnificativ mai bine dupa concert, iar ceilalti 3 - 10% - au dormit la fel de bine ca de obicei. Vorbim aici despre persoane care se trezesc de obicei de mai multe ori pe noapte, sau sufera de insomnie - care au remarcat singure ca s-au trezit abia dimineata si nu le venea sa creada.

Care este ecoul activitatii de cercetare dupa trei zile? Dupa interviuri, le-am explicat aproape tuturor ca le-am facut pentru a stabili o legatura intre concertul live de muzica clasica si calitatea somnului.

Drept pentru care multi m-au rugat sa le fac o lista cu ce piese le-as recomanda sa asculte seara, inainte de culcare, in speranta ca somnul le va fi mai lin si mai bun.

Ma tin de cuvant si iata lista cu recomandari, de data asta mai scurta, dar cu timpul o voi largi (cu drag).

Recomandarile care urmeaza reprezinta parerea mea si nu un rezultat al vreunei cercetari stiintifice oficiale :)

SEARA, pentru un somn lin:

- Johann Sebastian BACH: probabil orice. Recomandari:
Muzica pentru pian:

• Preludiul in Do Major, Clavecinul bine temperat, cartea 1, de exemplu in interpretarea lui Gulda
• Preludiul si fuga in mi bemol minor, Clavecinul bine temperat, cartea 1, de ex. cu Patricia Hase, dar cel mai bine cu Sviatoslav Richter
• de fapt, toate preludiile si fugile lui Bach :)
• Aria in Re major, daca se poate cu Friedrich Gulda
• din Concertul italian, partea a 2-a, cu Glenn Gould 
• Choral "Ich ruf zu Dir, Herr Jesus Christ", cu Grigorji Sokolov
• Choral "Jesus bleibet meine Freude"daca se poate cu Dinu Lipatti
• Variatiunile Goldberg (Goldberg Variations), de exemplu in interpretarea lui Glenn Gould sau a lui Alexis Weissenberg

Muzica de camera sau pentru orchestra, cu sau fara solisti:

• Concertul pentru 4 piane si orchestra, BW 1065 (de exemplu genial cu Argerich/Kissin/Levine/Pletnev: http://www.youtube.com/watch?v=4_pbxdfwi7Y  )
• Pasiunea dupa Matei (Matthäus Passion, de exemplu: cu Harnoncourt )

Alte piese din concert (pentru un somn mai romantic):

• Bach / Gounod: Ave Maria, cu Maria Callas
• Frederick Chopin: Nocturna in do diez minor, opus postum, cu mine :)
• tot Chopin: Preludiul picaturilor de ploaie, cu Martha Argerich
• Ceaikovski: Lacul lebedelor

Orice ati asculta, incepeti si incheiati cu Bach - este, de altfel, foarte bun si in stimularea oricarei activitati de concentrare, in stimularea inteligentei, regleaza respiratia si functiile corpului, ce mai, un medicament minune :)

Intr-o postare urmatoare voi recomanda si cate ceva pentru auditia de dimineata.

Cu drag,

a voastra Adriana

Muzica, iarasi muzica

Astazi am primit o surpriza care mi-a adus aminte de niste clipe aparte, petrecute in 2011 la Brasov.

Le-am numit "aparte" pentru ca cele doua saptamani care au cuprins pregatirea intensiva a concertului - in premiera nationala - cu Filarmonica din Brasov dirijata de Cristian Orosanu (cu care m-am inteles foarte bine si am cooperat la fel) - au adus multumire si au cerut sacrificii.

De ce a fost frumos? 

Pentru ca un vis s-a implinit, am putut trai o realitate in care ma transpun cu aceeasi emotie si acum, pana in cele mai mici detalii, vizionand inregistrarea. (vezi postarea de pe blog, dupa concert)

Pentru ca mi-a facut atata placere sa regasesc membrii Filarmonicii brasovene, prima data dupa 12 ani.

Pentru ca m-au primit cu multa caldura, din nou acasa.

Pentru ca dl. Orosanu e un dirijor (si un om) excelent.

Pentru ca piesa pe care o auzisem intamplator cu trei ani in urma, la radioul austriac, s-a metamorfozat din cautari intr-o partitura obtinuta cu ajutorul fundatiei elvetiene Dr.Robert und Lina Thyll Dürr, pentru ca am ajuns sa o interpretez chiar in orasul meu natal, brasovenii mei avand posibilitatea sa fie primii romani care au auzit aceasta varianta - pentru pian si orchestra - a superhitului lui Mussorgsky.

Care a fost pretul?

O, nu, nu voi vorbi despre pregatire - asta se subintelege.
Nici despre saptamana anterioara concertului, in care corpul meu s-a comportat foarte interesant (in momentul in care ma asezam la pian imi trecea durerea de spate care ma urmarea in rest pana si in somn).

Voi vorbi retroactiv despre fetita mea cea mica, pe vremea aceea alaptata (avea 1 an si jumatate) si nedespartita inca de mama ei.
Da, mai avusesem concerte, dar a venit de fiecare data cu mine. N-as putea spune ca asta a fost intotdeauna solutia optimala, dar imi era prea importanta alaptarea ca sa o intrerup fie si pentru putin timp.

In schimb, inainte de Brasov a trebuit sa iau o decizie. Am stat despartite doua saptamani.
Teoretic, eu am studiat, taticul si copiii s-au relaxat (mda, tatic singurel cu trei copii in "concediu"...) la salina.

Practic, cred ca au curs mai multe lacrimi pe langa pian decat note muzicale. Despartirea de copilul meu pana atunci alaptat, mic, iubit; laptele care inca mai era si care ma innebunea; dorul care m-a macinat si mai ales mustrarile necrutatoare de constiinta ca am sacrificat binele copilului pentru a da un concert au fost... nu mai stiu cum au fost. Era postul Pastilor. Am scris atunci.

Am crezut ca povestea noastra de iubire si alaptare se terminase aici.

Am vazut-o pe Ioana dupa o saptamana de despartire, practic ne-am intersectat la Brasov (eu venisem din Austria, ei plecau intr-acolo dinspre salina, pentru inca o saptamana fara mama). Era noapte cand am ajuns, ea dormea.
M-am asezat langa ea in pat. Era mica, serioasa, cu acea expresie a copilului trecut printr-o faza de maturizare pe care nu si-a dorit-o. (Mamele care au fost departe de copiii lor un timp mai lung sau mai scurt stiu la ce ma refer.)
Am luat-o in brate si cumva, instinctiv, a simtit prin somn ca sunt acolo, dar credea ca sunt un vis, ca atatea altele care o dezamagisera in ultimele zile si nopti. Dar s-a cuibarit langa mine si, la un moment dat, si-a dat seama ca nu visa. A deschis ochii - a zis mama - m-am topit. Copiii nu niciun repros in ochii lor dragi, cand te vad. Au uitat tot. Pentru ei conteaza doar prezentul.

A doua zi au plecat, in mine a revenit speranta ca, poate, totusi, va fi bine.

A fost foarte bine: am alaptat-o, ulterior, in total trei ani fara doua saptamani. Nu s-a terminat atunci, la concert - lucru pe care nu l-am visat si pentru care am o recunostinta indescriptibila.

De aceea ma impresioneaza pana in maduva oaselor acordurile si notele si nuantele acelea - asa needitate cum sunt, pentru ca stiu ca a fost vorba de muzica, de iubire, de doua visuri si de un pic de tragedie, care pana la urma e posibil sa fi fost mai reala in imaginatia mea de om cu nazuinte de artist decat in mersul normal al lumii.

Ce inseamna, de fapt, normal? Ce este iesit din comun?

Care sunt lucrurile importante?

Importanta este recunostinta: pentru fiecare strop de iubire si de muzica, pentru fiecare om din viata noastra, pentru fiecare clipa in prezenta unuia sau alteia.

Multumesc pentru video! Si auditie placuta!

Adriana Paler: Modest Mussorgsky/Leonhard Lawrence, "Pictures at an exhibition" arr. for piano and orchestra, Brasov, 5 mai 2011. "Gheorghe Dima" Philharmonic Orchestra / Cristian Orosanu.

Luxemburg via Amsterdam

Pentru mine, vacanta ideala seamana a munca. Nu e nicio ironie - e doar o sansa, pentru care sunt recunoscatoare, sa calatoresc si sa cant la pian. Imbinarea intre cele mai interesante doua hobby-uri ale mele, unul fiindu-mi, de fapt, meseria (principala).

Sunt la un master class de pian in Luxemburg.
Invat detalii subtile de interpretare a muzicii franceze (in special Ravel si Poulenc) de la sursa. Dl. Gabriel Tacchino, ultimul elev al lui Poulenc, e simpatic, vorbaret si povesteste cum ii explica d-na Marguerite Long ca "Maurice disait.." asta si pe dincolo. Cum sa folosim pedalele. Cum sa urmam cu sfintenie tot ce e scris pe partitura, dupa principiul "Jouez moi, lisez moi, mais ne m'interpreter pas!" (citat Ravel). Fara rubato unde nu e, cu mare atentie intre piano si pianissimo si alte nimicuri foarte importante.

Multumesc celor care m-au ajutat sa ajung aici. Mersi, Sabina :) si multa energie pentru pregatirile Misterului - ne vedem la Innersound!

Mersi, Raluca si Mihaela pentru gazduirea impecabila!

Mersi tuturor celor care au donat in campania dedicata participarii mele la curs! (inca se mai poate dona :) )

Casa in apus

De vreo cateva saptamani urmaresc disparitia unei case de la coltul intersectiei Schönbrunner Straße, pe unde trec, cu masina, cam o data la cateva zile.
Vineri nu mai erau decat cateva gramezi de moloz si am remarcat, ca pieton, casa alaturata.

Soarele incalzea, dinspre vest, fatada ei de un galben.orange tipic vienez. Mi-am dat seama ca e pustie si se incalzeste in lumina soarelui ca un vestigiu apartinand, deja, trecutului. Privea, cu ferestrele ei, spre apus.

I-am auzit sunetul, ca de hornuri, bucium si animale preistorice imense, porti inchizandu-se fara sa mai aiba ce inchide.

I-am facut poze. Asa va ramane, chiar daca, in cateva saptamani, nu va mai fi acolo.

(F)lutul si urechile scufundate

La recitalul din seara asta am interpretat Schubert - un impromptu, pe urma Gretchen (vocal + pian) si primul preludiu de Rachmaninov.

Pe Schubert, fiul meu mi-a instalat deasupra capului - bineinteles, fara sa observ - atarnata de ghirlanda cu "Lamulti ani" ramasa de la ultima aniversare, o magnifica instalatie vizuala (se poarta zilele astea, vad, in cercurile artei) compusa din cateva beculete, multe fire si o baterie. Dupa care s-a refugiat pe cealalta parte a pianului si mi-a declarat incet ca arat foarte bine asa, luminata. (se referea la beculete, nu la vreo inspiratie cereasca pe care i-ar fi putut-o insufla stradaniile mele muzicale).

Pe urma mi-a declarat suparat ca sora-sa i-a taiat parul cu foarfeca. L-am convins, fara sa ma opresc din cantat, ca trebuie sa isi fereasca podoaba capilara mai bine; iar ei am incercat sa ii fac clar ca nu e delicat ce face. Atunci am observat bucata de (plastilina?) pe care o avea in mana si incerca sa o taie cu foarfeca. (langa Steinway, bineinteles)

Fii-mea cea mica a inceput sa fredoneze si ea notele mai inalte din Gretchen, dupa care, misunand pe langa mine, s-a refugiat in spatele meu.

Terminand eu doua pagini din Rachmaninov m-am intors sa vad ce face - era cuminte, intr-o pozitie simpatica pe ceea ce fusese un scaun inalt de copil (trebuie sa il dam cadou, m-am saturat de el prin zona) , taia bucata gri, neidentificabila, cu o foarfeca. M-am gandit ca-i plastilina, am stat in cumpana, i-am luat-o totusi si era... cam prea tare.

"mai copii, ce-i asta?" "e lut", imi spuse Andrei. [flash instant: Andrei in dormitor, mai devreme, cu mainile gri, ude, pline de argila, cu o substanta verde in eprubeta, declarandu-mi serios ca acum substanta face fire; pe urma bule; mama, ce extraordinar; mama, si tu ai dintr-asta (mda, m-a vazut copilul cu o masca de argila candva); Andrei, zboara cu substantele in atelier si nu le mai imprastia prin casa ca ne poti otravi pe toti!! - am uitat sa va spun ca m-a intrebat cate experimente trebuie sa faca un om ca sa ia premiul Nobel. End flash] 

"Dragii mei, nu e o idee buna sa tai lutul cu foarfeca in sufragerie, langa pian."

"te rog, mami, da-mi flutul inapoi!" insista fi-mea.

M-am prefacut ca am urechile "scufundate" (alta expresie de-a domnisoarei), i-am confiscat (f)lutul si am venit sa scriu pe blog. Dramatismul din Gretchen si Rachmaninov combinat cu ceapa de la masa de seara, instalatii vizuale si lut (in pamant ne vom intoarce) e prea (a)normal ca sa nu dau share. Macar pentru propriile noastre amintiri.

Drum bun, Mihaela...

Postarea aceasta suna stramb. Ca o oglinda curbata. Vad si scriu distorsionat. Apelez la simtul D-voastra uman pentru a-mi intelege lipsa de coerenta si rupturile de stil.

Astazi Biserica Ortodoxa Romana din Viena arata altfel. Oamenii din ea erau atat de cunoscuti, dar ii vazusem ultima data in alt decor. Mai aproape sau mai departe.

In primul rand, lipsea pianul Mihaelei. Ea era in fata noastra, in tabloul cu mov, luminat de patru faclii, rasarite din doi colaci impletiti (unul romanesc, unul bulgaresc), dintr-o coliva cu cruce, langa flori, si umbrit de lacrimile mamei sale, ale fetitei sale.

Muzica psaltica, randuiala parastasului. Im costum negru. S-au nimerit a fi acolo doi studenti teologi. Frumos cantau.

Si iarasi sentimentul acela de nepotrivire, de neincredere. Sa ajungi sa faci coliva si colac - cui? Mihaelei? E o gluma. Proasta.

Oamenii astia.

"...desertaciune sunt toate. Cand castigam lumea, in groapa ne salasluim...."

Ce cauta camerele de filmat aici? Cum sa cant fara sa imi tremure vocea? Ok, e o zi ca oricare alta. Sau nu e. Nu ma mai gandesc.

Si se termina. Ramane predica - parintele Nicolae Dura vorbeste si oamenii plang. Dupa intrebarea sensului disparitiei unui om atat de tanar, am pierdut sirul. Imi pare rau. Mi-au ramas expresia fetei, tonul si ritmul vorbei, efectul asupra oamenilor.

Vorbeste (si plange) impresara Mihaelei, Andreea Butucariu. Ceva imi atrage atentia din cuvintele ei, in mod deosebit: Mihaela e cea care ne-a ajutat pe noi. Cu muzica si felul ei de a fi.
Ultimele cuvinte i le adreseaza Stefaniei. Ii spune ca mama ei ii este alaturi, ii va fi mereu alaturi si o va ajuta cu iubirea ei. Nevazuta.

Sunt o multime de muzicieni in jur, si nu numai. Celista argentiniana Sol Gabetta ,  cu care urma turneul in Brazilia, in septembrie. Isi pregateste instrumentul; langa ea Patricia Kopatchinskaia, violonista din Moldova, partenera de duo a Mihaelei de-o viata. De-o viata in Viena. Clarinet, viola, inca o vioara. Canta si plang. Plang si canta. Rupta din timp si spatiu, formatia ar putea fi imaginata oriunde se face muzica la cel mai inalt nivel. Clarinetul sopteste intr-un pianissimo atat de delicat, coordonarea e atat de perfecta - zici ca oamenii au fost dintotdeauna un grup cameral.

Dar nu suntem la Konzerthaus, chiar daca intendantul de la Konzerthaus - una din cele doua "cele mai mari" sali de concert din Viena, e acolo, in public. Bernhard Kerres . Apoi reprezentantul de la Döblinger, etc etc etc

Vorbeste ambasadoarea Romaniei. Nu cred ca am vazut-o / auzit-o pana acum asa de trista.

Profesorul vienez al Mihaelei, dl. Heinz Medjimorec, care o considera aproape fata lui; multi, multi colegi de universitate si de podium. Romani si straini. Oameni.

La sfarsit impartim vin, coliva, paine, cozonac. Nu prea ne e foame, de fapt.

Nu stiu cum de mai sta mama Mihaelei in picioare. Cum mai poate da mana cu cei care au venit. Sta si primeste condoleante. Marturiseste ca nu-i mai vede prea bine pe cei care vin sa ii dea mana, sa ii spuna doua cuvinte.

Greu se imprasite oamenii. Nimeni nu vrea sa plece, parca. In biserica, afara, pe trepte. In fata bisericii.

Toti se intereseaza, soptit, despre Stefania. Cum ii merge, cum am putea sa o ocrotim un pic, ce se va intampla. Cu mult bun simt. Sunt multi care au copii, unde poate merge sa se joace. La toamna va merge la scoala. " sa fim impreuna, uniti, ca sa o putem ajuta sa creasca ocrotita", spune Patricia. In momentul asta nu (numai) banii conteaza, ci mai ales oamenii.

Cred ca oamenii exista. Mihaela a avut prieteni buni. Firea ei i-a selectionat cu grija, poate instinctiv, si acum  sunt langa ea.

Cand am vazut-o deaproape pe Stefania, cand i-am vazut privirea in biserica, n-am mai putut sa ma apropii cu sarutul pe care i l-as fi dat. Era in stare de soc.

Cu toate acestea, la sfarsit, cand eram afara, au mai gasit-o cativa copii, a zambit un pic - pana la urma alergau si radea.

Mi-am dat seama, atunci, ca uitasem un lucru esential: ea e fetita Mihaelei. Si asta se vede. E frumoasa, curajoasa, puternica - asta se simte. Se vede ca a fost iubita, se vede temperamentul cu care i-au fost spuse povesti, glume, se vede cum se rezolvau problemele.

[Cu curaj, cu atitudinea Toccatei de Constantinescu. Le rezolvam noi si pe astea. Ca la Steinhardt: "o sa intru in ei ca un tanc", varianta pe care o prezinta in Jurnalul fericirii cand afla ca o sa-l ia securitatea.] O sa supravietuiesc. O sa?

Sicriul va pleca in seara asta spre Bucuresti.... noi am plecat acasa... Mihaela a plecat... tabloul nu mai era.

N-am fost in stare sa indrept masina direct spre autostrada.

Am ramas, am sunat o prietena - oare cum a trecut atata timp? Cum de ne-am revazut abia la parastas?

Imi pun intrebarea daca avem, cati dintre noi, si pe cine, sa se mobilizeze cand nu mai suntem? Si de ce?

Cate platitudini. Jurnalism de duzina. Sa sterg?

Nu sterg. Pentru ca m-a impresionat tremurul usor al respiratiilor de astazi dupa amiaza. Toti am fost acolo cautand pe cineva. Nu am gasit-o, dar ne-am (re)gasit unul pe altul. Nu mai erau titluri, premii, diplome, ranguri, erau oameni, mai micuti sau mai inalti, imbracati cu hainele bune, din pacate negre.

Fara show-ul cu care ne-am obisnuit. Poate ca nu ne-am obisnuit chiar toti. Poate nu e incurabil.

Restul... e tacere

Opus posthum - Mihaela Ursuleasa?

Inca mai sper sa fie doar un zvon neadevarat. Poate ca este doar un zvon neadevarat, o gluma, asa cum a facut-o si dl. Gulda cand si-a anuntat (singur) decesul intr-unul din ziarele serioase ale Vienei.

Noi ramanem la nivelul superficial al unui facebook.

...Si daca este adevarat: cum se poate ca un om care canta atat de frumos sa plece de aici la doar 33 de ani?

Ne-a dat, oare, atat de mult din sufletul ei, in fiecare nota pe care a trimis-o spre cer, incat, la un moment dat, s-a stins?

In miile si zecile de mii de ore impreuna cu clapele pianului, de la 3 ani pana la 33 de ani, a strans atata seva cat pentru tot poporul nostru secatuit si cinic, cat sa ne mai aduca un nume de care sa ne sprijinim, sa ne tinem in picioare, pe langa Lipatti, Haskil, Lupu...

Pianul din camera pe unde ma invrednicesc sa trec in fiecare zi poarta urmele sufletului si mainilor fermecate a doi oameni care l-au  atins, intrebat, binecuvantat, si care nu mai sunt: Mihaela Ursuleasa l-a ales in Hamburg, la fabrica Steinway & Sons, in 2007, pentru a da viata unui festival vienez; Profesorul meu, Noel Flores, l-a incercat trei ani mai tarziu la Steinway Haus in Viena si mi-a confirmat ceea ce simteam si mi-era teama sa cred, ca acel B211 este un pian extraordinar.

Prof.Flores a cantat, atunci, nocturna de Chopin in do diez minor, Opus posthum. L-am inregistrat pe ascuns - nu ii placea sa fie filmat. A fost ultima inregistrare video cu dansul.

Profesorul meu s-a stins anul acesta.

Mihaela s-a stins anul acesta.

Suntem norocosi sa o fi auzit, suntem norocosi ca timpurile noastre ne ofera inca, la tot pasul, momentele care au rasunat, inregistrate. Cine nu a auzit, inca, al doilea CD al ei, "Romanian Rhapsody", ar face bine sa-l auda. E un imn.

Dar ea nu mai este, omul nu mai este, chiar daca muzica ramane.

Si iar, eterna intrebare - pana unde? Pana unde avem voie sa mergem? Unde se opreste normalitatea si incepe jertfa? Unde e echilibrul?

O, da, arta isi cere jertfa.

As vrea sa avem mai multa grija de artistii nostri, pentru ca fara ei suntem morti. Arizi. Incuiati.
As vrea sa ii declaram monumente nationale, ca in Japonia.
As vrea sa avem grija de copiii lor, ai artistilor, caci sunt copii eroi.
As vrea sa aprind o lumanare.

Dumnezeu sa o odihneasca pe Mihaela.

Mihaela. RIP

(Foto from: http://www.kultmuenchen.de/klassik-oper/klassische-konzerte/event/Mihaela_Ursuleasa_6420.html ) - I hope it is OK with the copyright when I post the link URL. Thanks.

Beaulieu. Mahler. Alma. Eliade...

Universuri intrepatrunse. Episodul 1.

A inceput normal, obisnuit, cu mine intarziind la curs pentru ca nu m-am indurat sa las gainile nemancate de seara inainte sa plec.
Börseplatz 1, 1010 Wien. Simplu. O ora de condus, A1, Flötzersteig, Thaliastrasse, Ring, dupa Freyung la dreapta.
Am parcat. 18°Celsius, putin dupa 6 seara, inca lumina, cerul cautand nori pentru mai tarziu.
Liniste, cladirea OPEC-ului si a Uniunii Europene langa Bursa, maiestuoase, moderne, putin trecatori.

Trebuia sa fie pe undeva pe acolo, studio nr.2, la Börseplatz nr.1. Piateta inconjoara bursa, e destul de mare; nu stiam exact. Dar, ah, uite, numarul 1 - urc cu privirea treptele vechi, cladirea in stilul masiv al Mariei Theresa, mare, imensa, ca o primarie. Imensa, nemiscata, fara activitate. Deasupra - ceva despre un "Telegraph". Usa - intredeschisa.

Nu am mai fost la studio nr.2, era prima ora de curs. M-am gandit ca si-au inchiriat o locatie mai deosebita si au lasat usa intredeschisa pentru a sti lumea pe unde sa intre, mai ales ca nu era niciun nume, de studio sau altceva, pe cladire.

Intru.

O anticamera uriasa. Veche. Inalta.

In stanga     un sicriu. Negru, vechi, cu o cruce gri. Rezemat de treptele din stanga.

In dreapta, o incapere - cum as putea sa o descriu? O vana alba, cu robinet, in mijloc, acoperita cu o panza alba. Nelegata la vreo instalatie sanitara. Langa ea altele, le vedeam una dupa alta. Lampi aprinse. Lumina. Un pat cu rotile - pat de spital? Pat pentru consultatii la un anumit doctor?...pat de tortura?... acoperit cu panza alba. Scari de lemn. Obiecte stranse intr-o ordine aparte, fara sens, dar cu o anumita structura. Aud cum, in geanta, telefonul meu mobil isi da duhul, ramas fara baterie.

Ma uit in fata. Se poate intra mai departe, se poate urca la etaj. Vreo trei etaje.

Ma mai uit o data la sicriu. Totul incepe sa ceara o explicatie. Un studio al unui artist contemporan? Al unui boem modern cu gusturi mizantrope? Intru in dreapta. Pe pereti, portrete si tablouri uriase. Il recunosc pe Mahler. Efectul e uluitor. Incepe sa imi placa. Imi placea de cand am intrat, dar nu imi vine sa cred ca e adevarat. Abia mai respir. Incerc sa nu fac zgomot cand respir.

Ma reintorc in anticamera. Sa merg mai departe? E totul asa de pustiu. De ce era usa deschisa? Oare cei de la studio nr.2 au dat anuntul cursului doar ca sa momeasca persoane credule si sa le (cheme aici? inchida? tortureze? vanda organele? puna in circuitul international de trafic uman?)

Sa intru mai departe? Sicriul e in stanga, in fata unei usi inchise. Oare or fi acolo?

Se aud pasi pe scari. La distanta de un etaj, coboara doua persoane. Primul e un el, tanar, cu ochi negri, tricou negru, halat lung, negru, zambeste si ma intreaba (cu accent strain) cu ce ma poate ajuta. (si American Psycho era, probabil, dragut la prima intalnire). Il spun: "caut studioul - studio 2, la Börseplatz 1. E aici?" Ma uit in sus, pe scari. Apare si ea, in negru, ursuza, tanara, fara silueta, fara a iesi in evidenta cu ceva. "nu e aici." Eu: "dar... era la Börseplatz 1" ... Deja imi pare rau ca trebuie sa plec. Mi se recomanda Holmes' Place pe partea opusa a strazii. Dar nu e ceea ce caut.

Ies.

Afara lumea e la fel de normala. Sau poate nu? Ma uit in jur. In fata cladirii, se leagana in vant doua rollere cu Alma Mahler, August 2012. Inca suntem in iulie. Aha.

E atata frumusete in lume..

E atata frumusete in lume, incat regret ca nu am timp sa o cuprind pe toata; si totusi loc as avea, daca as iesi din timp si mi-as deschide inima sa cuprinda o eternitate de frumos sintetizat intr-un concept, intr-un sunet, daca as reusi sa comprim iarasi lumea materiei si ideilor si muzicii intr-o forma primordiala si arhaica de molecula fara dimensiuni fizice, cu care sa ma contopesc. 

Aceea ar fi fericirea – contopirea si incorporarea a tot ce este bun si frumos. Si am ajunge (iar) la dragoste... dar asta trece din taramul filosofiei mai departe. 

Interesant este ca o oarecare farama de dragoste poate fi foarte bine traita, adulmecata, chiar si inainte de orice excurs spiritual sau filosofic. Asa, ca o adiere. Dar dat fiindca dragostea, precum lumina sau focul, are proprietati inca necercetate in desavarsirea lor, ar fi nedrept sa sustin ca adierea aceea e mai prejos decat deplinatatea dragostei din capatul cunostintei. Mai curand m-as gandi la un cerc, perfect, care nu incepe si nu se termina niciodata, sau, si mai bine, la un punct care e, de fapt, infinit. Matematica asta.

Poate ca expresia cea mai profunda a nevoii care il mana pe ascultator la concert e acea dorinta – de cele mai multe ori neconstientizata – de intrupare in fiinta interpretului care ii daruieste muzica in acea ora si jumatate rupta din spatiu si timp.

De fapt, timp exista, dar e un timp special, dilatat, cu momente si memorii suprapuse (a se vedea Sabina Ulubeanu – Functia memoriei in constructia timpului muzical); un timp al prezentului – intrupat in manifestarea muzicianului de pe scena; al trecutului – a se vedea compozitorul cu aspiratiile, inspiratiile si opera lui; al viitorului – pentru ca ascultatorul primeste in el samanta unei arte care creste in el, care il schimba, il motiveaza, il imbratiseaza in transcendenta.

Orice ascultator isi doreste un loc cat mai aproape de „miezul“ intamplarii – ca sa vada, sa simta indeaproape si cat mai mult, cat mai bine, cat mai complet momentul creatiei interpretatorice de pe scena. Bineinteles ca e posibila degustarea muzicii cu ochii inchisi si cu un contact vizual redus sau indreptat asupra elementelor arhitectonice ale templului muzical in care se desfasoara actiunea; cu toate acestea, marea majoritate a publicului simte o satisfactie cu dimensiuni invers proportionale fata de departarea de scena.

De ce? De ce aceasta dorinta de a fi cu atat mai aproape, cu cat interpretul / dirijorul / orchestra exceleaza mai mult in maiestrie? Probabil ca nu este niciodata suficient de aproape. Deasupra dorintei, explicabila psihologic, de identificare cu motorul motivational din fata unei mase (a se vedea psihologia maselor de la Freud pana in prezent), exista o tendinta de mulare psihica si sentimentala (chiar si fizica, daca luam in considerare corpul ca un vas [Gefäß] prin care curge viata - si in forma ei exprimata ideatic, si din punct de vedere al sentimentelor) pe fiinta integrala a acelui artist care straluceste. 

Cu cat artistul este mai bun, cu cat arta lui e mai sublima, cu cat starea creata de el se apropie mai mult de ideal, de paradoxul imuabilului in eterna si nevazuta miscare, cu atat ascultatorul se vrea mai puternic contopit cu primul, se vrea in mintea lui, in mainile lui, in bagheta lui, in privirea lui incredibil de concentrata, in miscarea fizica si psihica iesita in afara si deasupra intelesului cotidian al cuvintelor, sunetelor, liniilor, intr-o incercare de a putea invinge orice bariera (de cultura, de necunostinta, de exercitiu, de intelegere) intre el si opera de arta care se manifesta, poate, la dimensiunile ei ultime si care reajunge – recreind-o, regustand-o, impartasind-o tuturor celor deschisi catre ea – la dragoste. 

Din care dragoste, frumusetea e nelipsita.

Ce am invatat de la turlele din Zurich

Hm.
Apa, chei, cladiri solide, oamenii care se uita la tine - nu PRIN tine! - si stiu sa iti zambeasca.
Doua zile la rand m-am intrebat de ce - cu ce motiv imi surad blondele si doamnele si batranicile: apoi m-am intrebat de ce pierd, in uimire, momentul si nu le zambesc si eu inainte sa treaca mai sus sau mai jos, pe strazile pavate din Zurich.

La inceput m-am bucurat de vacanta. De colocviul de estetica de la academia de muzica, in care participantii schimbau pareri fara vreo urma de afectare sau teama ca i-ar deranja cumva o contrazicere.

Apoi turlele. Ascutite, rosii, albastre, din lemn, din tigla, cu sau fara ornamente. Obloane la ferestre, in zig zag, vechi, noi...

Barcile, vederea incredibila spre munti, milioane de tineri pe mal luandu-se la intrecere in volum cu masinile si tramvaiele de pe strada.

De ce e aici asa?

Zici ca fiecare pas, actiune, speranta, lucru bine si la timp facut e un milimetru zimtat dintr-un ceas de mare precizie, nici prea vechi, nici prea nou, functionand perfect, reparat la timp. Zurich.

Independent de asta - este nemaipomenit sa observ cum se schimba si se implinesc lucrurile. Cum ajung unele la maturitate si altele nu. Unele evenimente au nevoie de 14 ani pentru a-si ajunge timpul, altele de mai putin; vin fara sa deranjeze, cu un suras elvetian, modest, bun, si te surprind in mijlocul stresului care iarasi are legatura cu lucruri ce se vor implini, poate, peste alte salturi de timp...

Suntem aici, dorintele tale, poate tu ai uitat de noi, dar mecanismul nostru s-a rotit incet si precis pana a venit ora si clipa exacta in care am ajuns la tine, intregi, implinite.

Ma bucur ca traiesc. Viata e o enorma surpriza, o floare care se desface, al carui parfum argintiu trece prin timp si in directia inversa, atunci cand stim ca vrem ceva si nu avem certitudinea ca se va implini vreodata. Intrebarea e: cum? De ce?

si nu "cand?"

primavara

"Traieste viata la extreme: numai si numai in Klamm!"

Aceasta postare imi este inspirata de o persoana deosebita, careia ii si dedic primul episod din retrospectiva momentelor alese de viata atat de normala - pentru mine, cu tendinte suspecte de manipulare afectivo-fizica - pentru altii.

In traducere libera: eu povestesc ce si cum mai fac, iar pe altii ii prinde cate un hohot de ras atat de voalat, incat le ies atzele operatiilor tocmai supravietuite.

Dat fiindca nu am cine stie ce experienta in blogosfera, incerc sa situez povestea la modul cat mai serios intr-un model de tragedie greceasca:

Actul 1: Expozitia

Ma numesc Adriana, pianista, 32 ani, stare de spirit buna, tot timpul pe fuga, o mie de lucruri de rezolvat (stai asa, ca intru deja in actiune), in Austria, in padurea vieneza.

Actul 2: Dezvoltarea actiunii

In loc sa stau acasa ca o mama si sotie cuminte, ma dusei ieri la fotoshooting intr-un studio adevarat, cu doua rochii de concert, styling, lumina si zambete mai mult sau mai putin adevarate.
Datorita acestui shooting am reusit sa ma tin (oarecum) de cuvant si sa imi vizitez prietena cea deosebita (despre care voi vorbi mai tarziu) la spital cu doar 5 ore fara 2 minute intarziere.

Orele de vizita se incheiau la 19. La 19 fara 7 minute alergam, in fusta (foarte) mini de piele, cizme, bluza de mers pe munte, culoare outfit neagra plus un cap buclat si machiaj de concert, pe centura Vienei, in directia AKH. La 19 fara 5 minute alergam inapoi spre masina, pe langa aceiasi vanzatori de ziare, pentru ca uitasem florile in masina (luasem doar painitele fara sare). La 19 fara 1 minut ieseam, proaspata si radioasa, din liftul de la etajul 21 al celui mai mare spital european. In a carui camera ma astepta... uups? Au luat-o? A patit ceva?

Cand s-a ridicat de la laptop - nu patise nimic, dar nu mai zacea in patul de boala - si s-a uitat la mine, in semiintuneric, era cat pe-aci sa se aseze la loc. Poza pe care mi-a facut-o e absolut geniala - si sper sa nu o publice niciodata - ceva de genul cap de primadona pe corp de punk cu alura de dealer.

(draga mamica, oamenii care citesc blogul stiu ca sunt o persoana serioasa si scriu aceste lucruri pentru unicul scop al relaxarii si al provocarii de mici zambete - nu le lua chiar pe toate in serios!)

Mda.

Vizitatorii tarzii si vreo doua asistente s-au prins ca e treaba serioasa - pacienta imbracata decent si abia mai tinandu-se pe picioarele ei, pusa la munca silnica de catre modelul in mizerie cu chef de fotografii.

Actul 3. Punctul culminant

Ajunsa fiind acasa, speriindu-mi familia cu ochii transformati din verzi intr-un fulger fumuriu cu tenta araba (stilista era egipteanca si stapanea la perfectie arta straveche a cajalului negru pe care il puteti admira in orisicare piramida), am reusit sa ma metamorfozez la loc in mamica si sotie iubitoare, mi-am luat copila cea mica in brate (care dormea de muulte ore) si am adormit...
...pana cand aceeasi copila mica si dulce a dat desteptarea candva, duminica, inainte de 6 dimineata si era randul meu sa ma scol.
In impleticirea ochilor mei cu resturi de cajal si a urechilor mele visandu-se pe tocuri si asteptand indicatii pe limba fascista de genul "forvertz! barbia sus! curbeaza spinarea! pieptu-n fata! trage burta! zambeste mai dragut! nu uita barbia !......." mi s-a parut ca aud o limba mai autohtona. Ceva de genul "craa, craa, noi suntem, tzatzele astea, ne ducem si noi la o plimbare ca niste bibilici ce suntem" si dupa ele, disperat "cucuriiiguuuu" si iar craa, craa.

Pana m-am prins de situatie, am gasit haina si papuci, am securizat copila cu un bol de cereale in fata (mi-e foameee, mamaaaa, veau lapte cu fuuulgi) si am facut incalzirea de dimineata urcand dealul in trei pasi si jumatate, bibilicile (3 la numar, proprii) erau deja departe pe sosea. Una dintre ele facea slalom cu o masina (pfiu, n-a nimerit-o tura asta), celelalte in fibrilatii, cocosul si el abia mai sufla de grija lor si tinea pasul cum putea, si doua gaini dupa cocos, ca deh, hai si ele.

Actul 4: actiunea descreste.

Le-am convins oarecum sa schimbe directia, mai cu o creanga, mai cu o arie, mi s-au ascuns pe sub remorca (a, v-am povestit ca ne ocupam cu estetica? infrumusetam cladiri vechi si jonglam cu materiale de constructii) si pana la urma s-au decis sa zboare inapoi.

Actul 5: Explicatia

Le era, pur si simplu, foame si si-au incercat norocul pe alte proprietati, daca stapana lor nici macar boabele de ora 6 cu fotoshootingul ei cu tot n-a fost in stare sa le dea.

Actul 6: rezolvarea conflictului

si a mai inceput o zi.
(vase, paine cu ulei de masline - nu vrem usturoi, dar pana la urma il mancam; aluatul de paine la dospit ca austriecii se respecta si toate magazinele sunt inchise duminica si artista nu a estimat corect cantitatea de paine ramasa de la ultimul cuptor; laptele pus la fiert - de la vaci non-Milka, originale si maro, tot din Klamm; laptele vechi facut branza de vaci pentru prajitura; prajitura la cuptor; salata pe masa; candva s-au sculat si ei si s-au pregatit sa plece la ski. Dar asta e, deja, alta poveste...)

Multumesc, Sabina Ulubeanu, compozitoare si fotograf, pentru inspiratie si pentru sustinere morala fara limite - urmatorul capitol iti este dedicat tie. Faci oricum poze mult mai bune si mai frumoase decat aia cu studioul lor cu tot. Stai numa' sa ajungi pe mana mea la Klamm. :)

fara poze

In urma unor cugetari indelungate am ajus la concluzia ca e bine sa reduc (drastic) numarul de poze pe care le postez in Internet - pe blog, facebook sau alte pagini.

De aceea am sters pozele pe care le postasem anii trecuti pe acest blog.

Cele care au ramas sunt doar cu mine si pot fi vazute pe varianta noua a site-ului meu

www.adrianapaler.com

Cei care sunt in lista mea de mail ne vor vedea in continuare si fotografiati! :)

O zi buna!

Adriana

La d-na Leonskaja

Unii oameni sunt pur si simplu... nu stiu cum sa zic pentru a nimeri exact acea atitudine.

Draguti? Calzi? Buni? Simpatici? Puternici?

In orice caz, Elisabeth Leonskaja a avut astazi bunavointa de a ma primi la dansa acasa pentru un mic interludiu de Mussorgsky.

E puternica Leonskaja, ca si spirit, ca si prezenta la pian, si foarte atenta.

Am ramas multa vreme in masina dupa ce am coborat de la etajul impozantei cladiri vechi, vieneze; nu imi venea sa plec. Ma gandeam de ce.

Liniste, cred ca acesta e cuvantul; liniste si o senzatie ca lucrurile sunt asa cum sunt si e bine, e bine ca fac muzica, e bine ca am sansa sa pun mana pe un Steinway si sa cant.

Este, totusi, incredibil ca cineva atat de deosebit ca d-na Leonskaja isi ia timp pentru a-si asculta compatriotul intors pe toate partile de catre o incepatoare.

Am baut ceai, pentru prima data cu lapte; am mancat tort si am filosofat despre intoarcerea la centrul fiintei, despre ferestre mari si despre consecventa. Despre relaxare si libertatea la care trebuie sa ne intoarcem de fiecare data cand constatam ca ne-am crispat.

Da, sunt de acord sa imi iau in FIECARE seara timp, oricat de obosita as fi, dupa ce culc ceata de copii, pentru o ora de pian. (asta ar fi trebuit sa o stiu pana acum, asa-i? )

Multumesc.

Ana Enquist - "Letzte Reise"

Ultima calatorie, despre James Cook, din unghiul de vedere al sotiei sale Elisabeth. Care supravietuieste intregii sale familii si isi ingroapa copiii, unul dupa altul; pe unii nici macar nu ii poate ingropa. Nici pe sot.

M-a impresionat cartea asta. Despre legaturile cu oamenii dragi din viata noastra, despre amintiri care raman pana la sfarsit, iarasi despre oameni iubiti...

Asta ne va ramane?

Ce am facut, sau - pe cine am iubit?

Muzica sau iubirea de frumusete

A fost, foarte intensiv.

Mussorgsky pentru pian si orchestra...

In acordurile Portii celei mari din Kiev ma gandeam ca asa suna un vis care s-a implinit, mi se parea ca pianul, mainile, orchestra cantau singure si eu sunt acolo doar ca sa ma pot bucura, la maximum, de ceea ce mi se intampla.

Egoist? :) nu cred, eram mai multi prin zona!

Multumesc tuturor care au facut posibil acest concert - plecaciune in fata copiilor mei, care au ramas fara mama doua saptamani.

Ma intorc acasa!!! (in curand...)

Adriana, momentan pianista

Am murit. Astept invierea.

Da, stiu, suna foarte tragic.

Ai mei, toti patru - au plecat in vacanta. Mama, adica eu, are concert pe 5 mai, apoi pe 7, apoi pe 9 si tot asa, situatie care se cere studiata serios.

De doua zile sunt singura si abia acum am gasit puterea sa scriu.

Nu credeam ca despartirea de copilul pe care l-am hranit din propria mea fiinta si, se pare, cu tot ce imi mai ramasese din suflet, in ultimul an si vreo 10 luni, va durea atat de tare.

Cuvintele sunt prea seci. Am noroc cu muzica. Cu toate astea ma intreb, o data cu valurile de dor care vin si trec si vin iar, daca se merita sa dai chiar si numai o clipa de iubire pentru altceva (egal ce, vanitate, pasiune, toate desertaciunile astea).

Raspunsul e, de fiecare data, la fel de inexpresiv si sadic: NU!! NU SE MERITA!!

Dar ei sunt la mai mult de 1000 km distanta.

De zece ori pe zi imi vine, la modul serios, sa ma urc in masina, sau in tren, sau in avion, si sa ma duc dupa ei. De ce nu o fac, e alta poveste. In episodul viitor.

Mi-e dor de tine, Ioana, de manutele tale, de ochii tai, de felul in care iti asezai incet obrajorul pe pieptul meu si ma mangaiai. Mi-e dor de bucuria ta cand ma gaseai prin casa.

Somn usor - macar ne intalnim in vis.

...

filosofia sau iubirea de intrebari

Ma intreb, uneori, daca exista vreo posibilitate sa nu mai exist(am) deloc.

Adica, nu doar sa murim, ci sa ne topim cu tot cu suflet intr-un fel de gaura neagra care sa nu ne duca nicaieri - si sa ne terminam, pur si simplu. Sa nu mai existam, deloc.

Nici macar in amintirea nimanui.

E luna si e ger

Din camera lui Andrei se vad umbrele de pe terasa, printre care zapada straluceste tacuta si magica.
Cerul e gri inchis, pe care alearga nori albi, luminati. Luna nu o vad, doar marginea de lemn a acoperisului, ca un strai imbrodit al maicutei mele, bunica de la Lisa.

Am fugit repede sa aduc camera video, sa prind miscarea, stralucirea, misterul, pacea. Inca nu s-a inventat camera aceea care sa prinda o noapte cu luna asa ca ochii omului.

Astfel de momente de frumusete fac parte din categoria celor care ies din timp, pentru ca nu le pot fixa in timpul imobil al camerelor, al pozelor, al amintirilor. Asa ca ma adap din ele ca dintr-o fantana adanca, dintr-o apa de izvor, atat de buna, atat de pura, atat de plina de inteles si de taina, incat nici sa mai respir nu pot, doar sa surad.

Frumusete, mare, plina. Statica, in miscare, inghetata dincolo de geam, calda in respiratia copiilor care dorm, in seva copacilor care dorm si ei afara.

E alta lume, in lumea asta, sau lumea asta s-a pierdut si a ramas suflarea unei vieti in armonie.

:)

Ninge... OFERTA SPECIALA!!!

...la noi in Klamm s-a (re)deschis partia de ski.
Posibilii schiori interesati beneficiaza de urmatoarea super-oferta:

• calitate superioara, o lungime totala a partiei din fata casei de peste 10 metri
• acompaniament vocal cu fragmente clasice din repertoriul canin international
• siguranta maxima: lemne stivuite intre partie si rau
• lift cu functionare flexibila, in functie de genunchii si iubirea de natura a fiecaruia
• cazare si masa - ei, da, aici avem bors, sarmale, cozonaci in cea mai pura si bio stare posibila (bufet japonico-suedez raw, va puteti combina singuri ingredientele pe care vi le punem cu drag la dispozitie)
• liniste si relaxare in natura, nu avem decat trei copii si sunt FOARTE cuminti!
• hmmm, cred ca este suficient pentru prima zi. Probabil ca un sejur de o zi va fi de neuitat.

Va multumim pentru interes si va asteptam cu drag!

A & N Agency

Ioana has grown bigger...

... and happier! Smiles the whole day!

We baptised her in Romania with (almost) the whole family being there with us.

If you don't know already, I also have two bigger children, who did lots of interesting things in the Danube Delta this summer.

All the best!
Adriana

Ioana

ea este, acum cateva zile. nu prea multe, avem in total doua saptamani.

Ionitza

...este o fetita mica si dulce care s-a nascut pe 11 iulie 2009, la ora 21:13, cu 3540 gr si 52 cm.

Momentan e foarte indragostita de laptele mamicii ei si de instalatiile producatoare.

:)

Daca o vedeti zambiti si voi.

In asteptare...

…zilele trec, e aproape vară.

În mine creşte – şi se mişcă intens! – o nouă viaţă. Va fi o fetiţă – sau poate că nu?

O aşteptăm pe 7 iulie. Dacă îi va plăcea data.

Te iubim!